Anathema forever

Standard

Aseară a fost momentul pe care îl aștept an de an plină de zâmbete în suflet. Dar anul ăsta a fost diferit, pentru prima dată de când îi ascult eu, Anathema au ocolit România în turneul lor european. Și bine au făcut, astfel m-au obligat să vin la concert în Budapesta. Și după ce am trăit aseară nici nu cred că m-aș mai duce la un concert în București sau în România.

Să o iau cu începutul. După vreo lună de „da, mă duc la concert”, „poate e timpul să zic nu”, „dar îmi doresc enorm”, „totuși nu ar trebui să fie o prioritate financiară acum”, „nu mai sunt bilete”, „ești trecută pe guest list”, „nu ești trecută pe gues list” și în cele din urmă „yes! am găsit bilet la un anume Balasz foarte înțelegător” decizia finală, după cum era de așteptat, a fost să mă duc. Cu orice fel de consecințe ar urma. Așa că mi-am legat mersul la concert cu vizitarea orașului atât de aproape, dar pe care nu reușisem niciodată să îl văd (în afara aeroportului).

În primul rând localul este un vapor, A38

– club și restaurant, clubul fiind renumit pentru acustica bună (cum mi-a zis tipul de care ziceam). Norocul face că stau la vreo 20 de minute de mers pe jos de acel vapor, deci stresul ajunsului înapoi la gazda mea cea dragă a fost ușor îndepărtat. Plus că au tramvaie care circulă toată noaptea. Am ajuns acolo, mi-a luat biletul și mi-a dat brățara minunată de hârtie. Spre surprinderea mea, toți cu care am interacționat au știut engleză: la garderobă, la bar și mai târziu vreo alți doi tipi. Sau poate că nu ar fi trebuit să fiu surprinsă.

Spre deosebire de alți ani, sau cum rar se întâmpla până acum, au avut o trupă din Austria în deschidere, Mother’s Cake. Când am ajuns eu tocmai își începuseră cântarea. Nu auzisem de ei până aseară, dar nici nu văd cum aș fi auzit. Cât am stat la coadă la garderobă și la bar, s-a scurs jumătate din show-ul lor. Un lucru ce m-a suprins era cum toți cei care veniseră la concert stăteau liniștiți, cu spațiu enorm între ei. Adică oamenii pot să nu se înghesuie și să își lase unii altora spațiu personal? La un concert rock?! Mkay, this is weird. But a good weird. Revenind la trupa de deschidere, prezența lor scenică a fost uimitoare. Păreau că își dau sufletul acolo pe scenă în cele 30-40 de minute cântate. Iar vocalistul, drăguțel el așa, la un moment dat între piese întreabă publicul dacă nu are cineva o bere că moare de sete. Prin urmare cineva îi oferă o băutură bea un pic și dă paharul înapoi, apoi cerându-și scuze că i-a pierdut paiul omului. I mean, can you be more polite than that?! Și.. oare de ce nu aveau ceva bere/apă pe scenă? Who ever was in charge of that…

Am ales să mă duc în fața scenei, dar într-o parte cât să sprijin un perete în caz că mă lasă picioarele. (M-am plimbat ieri vreo patru ore neîntreupte și se pare că nu mai sunt nici eu la prima tinerețe). Locul era chiar liber și vedeam destul de bine. Apoi Mother’s Cake au încheiat cu o piesă taaaaaare lungă, unde la sfârșit vocalistul a căzut sau s-a trântit pe jos lăsat dus de muzică.

După o pauză de vreo 20 de minute, câteva sound check-uri rapide, era timpul ca Anathema să înceapă (cu vreo 5 minute întrâziere). Între timp, cum era de așteptat în fața mea s-au așezat doi tipi înalți, unul foarte aproape de scenă și altul fix în fața mea. Așa că puteam să văd clar locul de unde urma să cânte Danny și un pic din locul unde stătea Vinnie. Pe Lee cam greu. Au intrat pe scenă unul câte unul: primele mele gânduri „Danny iar e tundăreț, dar Vinnie oare s-o fi vopsit?!” îndeaproape urmat de „oh, how I missed you guys!”.

Au început cu The Lost Song Part 1 și au continuat cu The Lost Song Part 2, amândouă de pe ultimul album, Distant Satellites. La a doua piesă deja mă lua cu călduri când i-am auzit vocea incredibilă a lui Lee. Atât de clară, de simplă, de fină, de… nedescris. Au salutat publicul și a mulțumit în maghiară (cum era firesc) și le-a urat „Happy Revolution Day”. Publicul își ieșea ușor, ușor din minți.

Au continuat cu celelalte două piese legate de pe albumul din 2012, System Weathers, Untouchable 1 și Untouchable 2. În continuare a doua piesă este una dintre preferatele mele de la ei (din noul stil) și pentru prima dată am trăit-o cu lacrimi în ochi. A urmat un Thin Air energic, lumea părând că apreciază piesa asta destul de mult. Danny a introdus următoarea piesă, dedicând-o unor trei persoane pe care le-a salutat, ba chiar în timpul piesei le-a și făcut cu mâna. Mi-a plăcut mult cum se muta de la orgă la chitară. La primele atingeri ale clapelor am știut că e vorba de Ariel, piesa mea favorită de pe ultimul album. Și a sunat impecabil, de parcă sunetele aveau viață proprie și îmi mângâiau sufletul. Dusk (Dark is Descending) a fost piesa care m-a scos din emoțiile ce păreau că mă copleșesc și m-a revigorat, dacă pot zice așa, iar Anathema, o altă piesă introdusă de clapele năucitoare parcă mă hipnotizase. Vinnie a zis ceva în maghiară (oare o înjurătură?!), precizând că este ”the best word in Hungarian”, publicul amuzându-se. Mystery forever not solved. La auzul primelor acorduri ale piesei The Beginning and The End publicul parcă o luase razna. Universal, prima dată auzită live, a mai calmat publicul, dar deja mă simțeam ca în transă. A urmat o piesă mai veche de zece ani, Closer, cu Vinnie trecut la alte clape. Nu înainte de a-şi pocni degetele într-un mod chiar caraghios. A sunat ca la carte, chiar nu știu de când nu am mai auzit piesa asta live, dar cu siguranță a sunat mai bine decât am auzit-o eu vreodată. Apoi o mică pauză, care pauză nu am înțeles dacă se voia a fi sfârșitul concertului înainte de bis sau chiar a fost pauză.

Au revenit pe scenă cu Danny invitându-ne la dans. Jocul de lumini părea asemănător cu unul de club, iar începtul de la piesa care denumește albumul, Distant Satellites m-a făcut să fiu  confuză pentru câteva secunde. Nu părea a fi piesa lor, dar la primele versuri auzite, am recunoscut-o instant. Nu mai știu când plecase Lee de pe scenă sau când revenise, cert e că Vinnie a anunțat-o precizând că ”she will sing a song with her voice”… with her incredible voice mă gândeam eu. Dar înainte ne-a rugat să ne aprindem lanterna de la telefon pentru că vor să facă o poză în timp ce toate luminile au fost închise. Sunt convinsă că ceea ce vedeau ei de pe scenă era o imagine superbă. Lee a cântat Natural Disaster, pielea găinii instant. Oh, the high notes will kill me someday! Înapoi în transă, piesa m-a transpus undeva într-un trecut pe care nici eu nu îl știam. De vis! Vinnie a zis ceva de Sugar Festival (or something) și trebuie să recunosc că nu am idee despre ce vorbea. Dar cred că eram printre puținii (dacă nu chiar singura) care nu știa pentru că publicul a părut tare entuziasmat la gândul că vor veni la acel festival… or something. Au încheiat cu Fragile Dreams, o piesă energică menită parcă să antreneze publicul și le-a reușit de minune. Au terminat de cântat și imediat s-a auzit în boxe, Twist ‘n’ Shout de la Beatles. A urmat o ultimă poză cu publicul ridicând mâinile cât mai sus, Danny cântând un pic la microfon din piesă și un Vinnie care a făcut surfing pe public (ca în vremurile bune, îndrăznesc să zic).

Mă așteptam la un bis, așa că am decis să mă duc ușor înspre ieșire ca să nu stau la coadă, dar de fapt concertul s-a terminat. Cu 15 minute înainte de cât era scris în program. Așa că m-am oprit tot sprijinită de un perete, lângă un tip care după cinci minute în care se vedea clar că încerca să se bage în seamă cu mine, mi-a „șoptit” ceva în maghiară. I-am zis că nu înțeleg și m-a întrebat în engleză dacă e prima dată când vin la concert Anathema. L-am șocat un pic când i-am zis că e a șaptea oară, dar prima dată în Budapesta. Apoi m-a întrebat dacă mă duc la after party și când i-am zis că nu, cred că l-am cam dezarmat. La câteva momente după, în fața mea era un fost profesor/coleg. Surprinzător să îl văd acolo, nu știam că ascultă Anathema. Se pare că el pornea în aceeași noapte înapoi spre casă. Eu mai am de stat. 🙂 Cum încă mai stăteam lipită de perete trece prin fața mea Danny cu un copilaș în brațe, cerându-și scuze și mergând grăbit înspre scenă. Uhm, that was totally random. Cum lumea s-a mai scurs, am stat la coadă la garderobă, apoi am fost să îmi iau afiș… dar spre dezamăgirea mea nu aveau deloc. Cam aiurea… eu ce fac acum cu spațiul de pe perete care aștepta afiș de la concertul ăsta?! Am ieșit, dar am decis să mă duc pe.. punte (sau cum se numește spațiul din fața vaporului). Și acolo cum făceam eu o poză la podul din apropiere, un tip îmi zice ceva, evident în maghiară. Îi zic și lui că nu pricep limba respectivă.. ca să vezi stăteam în calea lui, care el era cu trei butoaie de bere după el și trebuia să le care exact în dreptul locului pe care îl blocam. Nu am mai stat mult că bătea un vânt frate cu crivățul, așa că m-am dus repejor către casă. Aproape de 12 noaptea eram deja în pat, beat that Cinderella if you can!

Revenind la concertul ca ansamblu, nu știu de ce, dar l-am simțit foarte scurt. Playlistul a fost unul bunicel, dar mi-au lipsit câteva piese mai vechi sau câteva coveruri, oricum din piesele noi alese cu siguranță le-au selectat pe cele potrivite. Acustica a fost demențială și uneori simțeam acordurile în adâncurile mele, chitara electrică ziceai că lua foc. Ah, și cel mai minunat lucru care nu ține de trupă ci de.. țară: e superb să mergi la un concert într-un local în care NU se fumează. So, so, so fucking refreshing. Deci se poate! Nu știu când și unde va fi următorul meu concert Anathema, dar așa cum ziceam la început, nu m-aș mai duce la unul în țară la noi.

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s