Ultima mea zi în București

Standard

… sau ghișee, flori și limonade.

Acum ceva săptămâni îmi anunțam plecarea din capitală și cum m-am mutat înapoi în prea iubitul meu Cluj. M-am tot gândit dacă să scriu sau nu despre ultima mea zi din București și până la urmă asta voi face acum.

Am plecat la 7 dimineața din Brăila cu trenul. Care tren era una bucată săgeată albastră fără aer condiționat. Fix înainte să ajung în București, pe la 10 și ceva căldura a început să își facă simțita prezența. Am ajuns în gară, m-am grăbit la bagaje de mână să îmi las rucsacul și ghiozdanul. Doamna de acolo plângea. Nu știu de ce și când printre lacrimi m-a întrebat ce doresc mi s-a făcut milă de ea. Parcă nici nu îmi venea să o întreb că nu am înțeles când mi-a cerut buletinul. Apoi a trebuit să mă zoresc înspre stația de metrou Romana. Bineînțeles că am pierdut fiecare metrou la secundă și eram cam în întârziere. Am ajuns într-un loc sublim (de la Romana, undeva pe lângă Chocolat). Casele arătau superb, aleile la fel. Atâta doar că în depărtare se lucra la o altă stradă. Degeaba Bucureștiule, tot nu îmi ești drag. Fix asta gândeam când am ajuns la casa pe care o căutam. Am terminat relativ rapid după ce mi s-au explicat niște lucruri finale și am semnat o hârtie.

Apoi am pornit mai departe înspre Brânconveanu. Dar m-am dat jos la Tineretului ca apoi să văd că există stație de metrou Brânconveanu. Nu știu când am de gând să învăț stațiile de metrou. Deși, pot zice că am învățat să ies pe la gura care trebuie. Mai puțin în Piața Victoriei. I still hate than one. Revenind, ajung în cele din urmă la stația minunată și deci la administrația financiară. Ghișeu – xerox – ghișeu – xerox – ghișeu – gata! A durat în jur de 30 de minute, deci chiar cred că se putea mult mai rău.

Apoi aveam program liber. Trenul meu pleca înspre Cluj la ora 20:30, și era doar ora 13:30 sau pe acolo. Am decis să o iau înspre Unirii/Universitate și mă plimb un pic aiurea. Apoi la 15:00 trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă. Așa că țup înapoi în metrou. Am decis să cobor la Unirii, dar în momentul în care am ieșit eram convinsă că sunt la Universitate. Deci vă puteți imagina ce confuză eram. Dar pentru  că eram foarte bine-dispusă m-am oferit să ajut doi tipi britanici care păreau tare pierduți. Când i-am întrebat unde vor să meargă răspunsul lor main station m-a cam pus în dificultate. I-am întrebat din nou care e destinația lor și unul dintre ei mi-a zis ușor jenat Brașov. Hmmm, deci voiau la gară. În momentul acela m-a pleznit cruntul adevăr că nu știu pe de rost linia cu care se ajunge la gară. Așa că le-am zis că trebuie să schimbe și le-am scris pe telefon Gara CFR. Mi-au mulțumit tare drăguț și pentru a doua oară nu pot înțelege expresia see you later zisă unui necunoscut. Nu de alta, dar treceam și eu prin Brașov dar cu siguranță nu mă așteptau ei în gară. Ar fi fost cu totul și cu totul alt film.

Deci nemulțumită de mine că nu prea i-am ajutat la modul real, am plecat mai departe înspre Universitate plimbându-mă aiurea. Fix lângă statui am văzut o bătrânică ce vindea floarea soarelui. Am vrut să iau doar una, dar erau undeva la vreo 15-20 legate împreună și a refuzat să îmi dea mai puține. Mi-a cerut doar 10 lei pe ele așa că le-am luat. Dar… ce să fac eu cu ele?! Ideea mi-a venit atât de natural încât nici nu îmi venea să cred că nu mă mai gândisem la asta până acum: să le dau femeilor pe stradă. Dar nu a fost atât de ușor. Am luat-o înspre centrul vechi aiurea pe străduțe (nici nu știu să merg altfel pe acolo oricum).

La prima tipă la care am vrut să o dăruiesc, nici nu s-a uitat la mine și mi-a zis un nu hotărât. Nu prea înțelegeam de ce. Următoarea întâlnită în calea mea a fost o călugăriță. Și ea m-a refuzat pe motiv că trebuie să se plimbe mult și nu ar vrea să se usuce. A treia tipa era alătură de un tânăr și zâmbind, m-a refuzat. Atunci mi-am dat seama care era problema, așa că i-am zis că e gratis. Moment în care s-a oprit în loc și nevenindu-i să creadă, a luat-o și mi-a mulțumit frumos. Și a zâmbit uitându-se la floare. Deci asta era! Lumea mă refuza pentru că credea că le voi cere bani. Când eu tot ce voiam în schimb era să culeg zâmbete. A fost tare drăguț să le văd pe femei surâzând. Una dintre ele m-a întrebat cu ce ocazie fac asta și i-am răspuns că vreau doar să aduc câteva zâmbete pe chipurile necunoscuților. Două dintre ele mi-au spus că este floarea lor preferată. Una dintre ele mi-a mulțumit și a strigat-o pe fiica ce mergea câțiva pași în fața ei să primească și ea. O altă tânără mi-a zis că e prima dată când primește flori în acel an.  Când s-au terminat, mi-a părut rău. Trebuia să iau mult mai multe… dar promit că voi mai repeta ideea asta și aici în Cluj. E prea frumos momentul și m-am simțit atât de bine, încât trebuie să îl trăiesc din nou.

Timpul trecuse și așa am ajuns în Dianei 4 (era normal ca în ultima mea zi în capitală să trec pe acolo) unde mi-am luat la revedere de la 3 prieteni tare dragi. Am stat vreo trei-patru ore acolo. Am băut o limonadă excelentă și am păpat bine, apoi seara după șapte am plecat înspre gară. Am ajuns, mi-am luat bagajele înapoi, mi-am luat ceva de mâncare și, grăbită, că parcă timpul trecuse prea repede, m-am îndreptat înspre vagonul meu. Care vagon era același cu vagonul bar. Am urcat și la bar era un tip cu părul lung, brunet care își bea liniștit din bere și asculta muzică agresivă în căști. Mrrr.. norocul meu că locul era fix cu privire înspre el. Pentru că trenul era Mangalia – Oradea, era clar că va fi super plin. Într-adevăr, cu greu mi-am găsit loc să îmi pun rucsacul sub scaune. Am pornit cu întârziere de câteva minute. Nu plecasem de jumătate de oră așa că am decis să mă uit la o animație ce o aveam pe laptop: How to train your dragon.  Mi-am băgat laptopul în priză și cu căștile pe urechi eram prea concentrată asupra animației ca să îmi dau seama că în jurul meu era forfotă. La o oră după plecare vagonul începuse să se umple de fum. Care fum nu părea să mai dispară. Trenul era deja plin, deci când controlorul ne-a zis să mergem în alte vagoane și să ne luăm și bagajele cu noi, am crezut (sau mai bine zis, sperat) că glumește. Dar nu glumea! Mi-am lăsat bagajul unde era și m-am dus în partea cu barul pentru că acolo era deschis un geam. Lumea deja începea să tușească destul de nasol.

Faptul că îl vedeam pe controlor vorbind la telefon și întrebând ce ar trebui să facă, nu era deloc un motiv să mă liniștesc. Plus că românul ca românul.. ce a gândit el să facă?! Dacă tot e fum și sunt la bar, vreo cinci bărbați și-au apris liniștiți țigările pe motiv că ce mai contează câteva pufăieli. I-aș fi ras cu drujba așa un pic pe limbă de câți nervi aveam. După ce a oprit curentul și aerul condiționat, fumul a trecut. La Brașov a venit un electrician să se uite la problemă și a venit să verifice exact priza în care băgasem eu laptopul în priză. Nu a zis nimic, dar oare… să fie vina mea?! Ar fi prea de tot! 😆 Totuși e cam nasol faprul că în cazul unei probleme, controlorul nu știe cum să reacționeze, oamenii sunt tâmpiți și deci pericolul se poate agrava din cauza lipsei de… profesionalism.

Trenul și-a continuat drumul fără alte incidente. Ah, atâta doar că tipul cu părul lung coborâse în Câmpina. Ghinion. M-am chinuit să dorm și nu prea am reușit pentru că stăteam la loc din acela cu măsuță iar toate cele patru locuri erau ocupate. Am avut întârziere numai de vreo 80 de minute, deci am ajuns chiar bine în Cluj. Vorba vine. Iar ce s-a întâmplat mai apoi… e istorie. A fost o mică întâlnire de gradul 4, iar în rest.. nimic ce merită menționat.

 

 

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s