Fără pată

Standard

Acorduri de chitară printre picuri de sânge sau de ploaie. Greu de diferențiat la ora asta târzie. Mireasma unor flori uscate, al căror nume nu l-a știut niciodată, îi amintea de copilărie. Cu ochii închiși spera să poată prinde destulă putere să se ridice. Durerea părea mai acută atunci când clipea sau respira. Dar la respirat nu putea renunța, nu încă. Pe trotuarul umed părul ei pătat, cândva brunet, părea acum roșcat. Poate nu era sângele ei, poate altcineva fusese rănit. Încercă să privească în jur, dar durerea o făcu să scoată un țipăt scurt pe care și-l înăbuși rapid rămânând fără aer.

Sunetul de chitară era tot mai real, deși nu auzea pe nimeni apropiindu-se. De parcă acordurile veneau dinăuntrul ei. Sacadată și înceată, respirația reveni la ritmul slab de dinainte. Știa că nu putea sta lipită de trotuar mult timp de acum încolo. Totuși dacă era singură? Dacă pericolul dispăruse? Dar dacă rămase singură pe o străduță lăturalnică și nimeni nu o va găsi? De fapt nimeni nu o căuta, ar fi fost foarte complicat să fie descoperită vie. Vie. Un cuvânt pe care niciodată nu l-a apreciat la sensul său real până acum. Diferența dintre viață și moarte, acea linie firavă, era acum trasată de intensitatea bătăilor de inimă. Nu reușea să le numere, poate lovitura la cap i-a afectat capacitatea de a se concentra. Sau poate că sângele pierdut o făcea să delireze. Nu, nu trebuie să cadă în astfel de gânduri. Trebuie să vadă totul așa cum este. Ea la un pas de a deveni un trup mort, găsit dimineața pe o alee aleatorie. Dar nu va face acel pas, nu va renunța la viață. Viață. Un alt cuvânt pe care nu reușise să îl definească sau să îl înțeleagă până în acel moment. Respingerea morții însemna viață.

Nu reușea să localizeze durerea într-un singur punct. Nu putea ști sigur în câte locuri fusese rănită, știa doar că nu își putea simți picioarele deloc și nici mâna dreaptă. Urechea stângă îi era sudată de pietrele de pavaj reci, pătate cu sânge. Acordurile de chitară i se mutaseră în cap, iar mirosul de flori uscate era tot mai impregnant. Într-un mod ciudat se simțea mai ușoară, de parcă cineva i-ar fi scos toate măruntaiele împroșcate cu minciuni și ar fi lăsat locul curățat pentru povești noi fără amăgiri. Fiecare pată îmbibată o percepea ca pe o lovitură asurzitoare de un perete casant, iar cu fiecare izbitură auzea totul mult mai șters până când orice sunet fusese înlocuit cu un țiuit insuportabil.

Probabil că începuse să delireze pentru că amintirea primei tăieturi primite o făcu să țipe din nou. Viața o părăsi înaintea celei de-a doua despicături.

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s