Poveste înlănțuită – ultima parte

Standard

Își auzi numele strigat, dar nu se întoarse. Întotdeauna îi plăcu scena asta în filme, când ea este strigată, dar nu se întoarce și merge brav înainte. Doar că fantezia se termină în mai puțin de un minut, când se împiedică și căzu, lovindu-se la mâna stângă. Se ridică rapid înapoi, dar durerea din mână o făcu să ofteze și cu greu își abținu înjurăturile printre dinții strânși. Se întoarse și o văzu cum o privea amuzată, dar un pic îngrijorată.

– Te strigasem pentru că ți-ai uitat eșarfa. Scuză-mă dacă te-am făcut să te împiedici. Sper că ești bine.

Își luă îmbufnată eșarfa și, fără să îi adreseze un cuvânt, plecă din nou. Ar fi vrut să aibă curajul se plece definitiv, dar nimic nu era atât de simplu. Poate dacă ar fi știut că ziua următoare o va vedea pentru ultima dată, și-ar fi regândit prioritățile și mai ales deciziile.

Se trezi dimineața fără să realizeze că patul era gol. Își începu rutina de dimineață: pregătirea cafelei, duș, mic-dejunul și apoi îmbrăcarea, toate făcute în timp ce asculta știrile de la televizorul aflat în sufragerie. Mereu în aceeași ordine. De obicei, înainte să iasă pe ușă era sunată de Angie. Dacă nu, ar fi sunat-o ea din mașină. Dar astăzi telefonul tăcea cu nesimțire, iar ea uită de faptul că Angie ar fi trebuit să fie în patul pe care îl părăsi nearanjat.

Se afla în atelier de câteva ore bune, când își aminti că trebuie să trimită o comandă pentru câteva vopsele. Angie o privea râzând din poza de pe desktop. Atunci și-a dat seama că nu vorbise cu ea toată ziua, dar era prea târziu. Trebuia să își continue pictura până nu se făcea amiaza. În câteva ore avea să plece la aeroport oricum. O va suna atunci.

Acum că se gândea mai bine, primise toate semnele să împiedice o catastrofă. Dar atunci prioritățile sale erau mult prea materiale ca să își dea seama de asta. Sau poate un pic prea egoiste. Continuă tabloul, știa că nu avea să îl termine prea curând, iar asta îi plăcea enorm. Era ca atunci când a învățat să tricoteze: lucra jumătate de oră ca apoi să deșire tot în câteva minute și să o ia de la capăt. Se opri din pictat și contemplă umbrele ce se ascundeau într-o baltă de sânge. Sau cel puțin asta vedea ea în petele roșiatice și negre pictate în acea dimineață. De abia așteptă să îi arate tabloul lui Angie. Mereu o surprindea cu explicațiile ciudate cu care îi interpreta arta.
”Hmmm, dar oare Angie de ce nu mă sună? S-o fi supărat pe mine?” Încă nu își amintea că noaptea o petrecuseră împreună.

Angie se trezi cu noaptea în cap. Nu putea să respire, se simțea înăbușită. Cleo dormea liniștită, ba parcă chiar zâmbea. Se uită la ceas. 5:34. Ar mai fi putut dormi încă vreo două-trei ore. Dar parcă somnul îi trecuse cu totul. Se uită pe geam, părea că se luminează. Se gândi să facă un duș, apoi să meargă la brutăria de la trei blocuri distanță să cumpere cornurile cu unt preferate de Cleo. Plus că puțin de aer rece nu îi va strica. Poate va avea timp să treacă și pe la cafeneaua de unde putea să ia cafea proaspăt măcinată. Se grăbi, la 6:13 era gata să plece să îi pregătească surpriza. O mai privi o dată și ieși pe ușă. Poate dacă ar fi știut că va fi ultima dată când va dormi în acel pat ar mai fi rămas acele câteva ore.

Nu reuși să ajungă la brutărie pentru că fix în fața ei două mașini se tamponară. Nimic grav, doar câteva zgârieturi însoțite de înjurăturile furioase ale șoferilor. Se feri să nu fie văzută tocmai pentru că nu avea chef să fie luată ca martor, așa că merse mai departe uitând să mai aștepte culoarea verde a pietonilor. Nu bine păși pe trecerea de pietoni că o mașină o lovi din plin.

“A murit pe loc.” spuse un tânăr uitându-se la mașina de salvare ce se îndepărta având-o pe Angie înăuntru. ”Oare familia ei știe?” În timpul acesta Cleo dormea liniștită, urmând ca în câteva ore să plece din oraș. Când o va suna, va fi prea târziu, oricum nu mai era nimic de făcut. Își aminti să o sune tocmai când intra pe porțile aeroportului. Telefonul era închis, lucru cam ciudat. Iar făcuse greșeala să se piardă în pictură și să își ignore relația cu Angie. Va îndrepta lucrurile când se va întoarce, deși nu se simțea vinovată cu nimic. Oricum va sta doar două zile.

Angie fusese resuscitată în ultima clipă. Ambulanța care venise la locul accidentului i-a salvat viața. Dar nu pentru mult timp pentru că imediat după ce ajunsese la spital decedă. Totuși asta nu o împiedică să se ducă la aeroport pentru a o întâlni pe Cleo. Ajunsă la intrare, văzu eșarfa pe jos. O ridică de jos și se uită în jur după tânăra ce se îndrepta hotărâtă înspre check-in. O strigă, dar deși părea că nu o auzise, la scurt timp, se împiedică și se lovi la mână.

– Te strigasem pentru că ți-ai uitat eșarfa. Scuză-mă dacă te-am făcut să te împiedici. Sper că ești bine.

Cleo făcea pe supărata, așa că își luă eșarfa fără să îi adreseze un cuvânt. Nu avea nici cea mai mică idee că în clipele acelea cadavrul lui Angie urma să fie transferat la morgă. Poate dacă ar fi știut că ziua următoare o va vedea pentru ultima dată, și-ar fi regândit prioritățile și mai ales deciziile.

Nu am mai continuat cu povestea.. dar voi scrie in prima marti din luna viitoare. Va fi ultima parte a povestii. Daca vrei sa o schimbi sau sa participi, mai poti face asta pana atunci. Trebuie doar sa imi trimiti un comentariu la articolul asta.

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s