Regăsirea prin predat…

Standard

… sau cum mici decizii te pot schimba.

Nu credeam că pot învăţa atât de multe despre mine doar prin faptul că predau. Am mai spus asta într-un articol precedent. Cât timp am fost elevă sau studentă întotdeauna m-a fascinat cum un profesoar poate rupe bariera profesor-elev, dar cum în continuare reuşeşte să fie respectat sau să se facă auzit.

Era clar să învăţ din mers cum stă treaba cu predatul. Ştiam că nimeni nu mă va ajuta, adică nimeni nu mă va ţine de mânuţă şi mă va îndruma la fiecare lecţie ce trebuie să fac. Prin urmare am descoperit singură, uneori ajutată de studenţi, ce înseamnă să predau. Predau engleză studenţilor, elevilor sau chiar unor tipi de peste 30 de ani care au nevoie de curs pentru locul lor de muncă. Pot spune că în patru luni de zile am avut studenţi foarte diferiţi… de la şmecheraşi pus pe şotii sau glume la eleve silitoare şi prea timide. De la studenţi mereu curioşi cu mii de întrebări, la studenţi răbdători şi înţelegători. Iar asta era oarecum previzibil.

Nu mi-aş fi imaginat nicicum că aş putea preda pe o perioadă atât de lungă (în total vor fi 5 luni şi pentru o persoană care nu voia să predea niciodată chiar e mult). Ştiu că nu sunt cea mai bună profesoară, şi mai ştiu că uneori îmi pot pierde răbdarea sau mă încrucă orice întrebare. Oricum mi se umple inima de bucurie când văd cum se străduiesc să înveţe sau să reţină cuvinte, expresii, momente. Nu mă aşteptam să fiu apreciată de studenţi atât de diferiţi, totuşi.

Este ciudat să văd cum majoritatea studentelor mele au încredere în mine, ba chiar am devenit confidenta uneia dintre ele care mi-a povestit drama ei cu ochii în lacrimi. Sunt lucruri pe care evit să le spun, sunt întrebări pe care ştiu că nu are rost să le adresez, sunt cuvinte ce mai bine rămân nerostite. Cum ar fi cicatricea de pe mâna unei studente de doar 17 ani… cicatrice ce se vindecă o dată cu zâmbetul ei care devine tot mai sincer. Timiditatea ei şi faptul că într-o zi a venit plângând la curs şi printre lacrimi încerca să rezolve exerciţiile mă duc cu gândul la mii de scenarii. Dar nu pot forţa nimic, tot ce pot face e să fiu aici pentru ea… dacă are nevoie de ajutor, dar oarecum cultura le interzice asta.

Şi totuşi uneori simt că nimic nu e de ajuns din tot ce fac. Mi-ar plăcea să pot rupe bariera asta culturală care de multe ori mă sufocă atât de rău încât uit că nimeni nu mă îngrădeşte, pot respira liberă. Dar cât de liberă pot respira când aerul e infect? Hmmm… deja astea sunt alte întrebări şi alte gânduri…

Revenind la predat, adesea simt că în timpul orelor sunt ca într-un sanctuar în care nimeni nu mă poate răni, acuza sau supăra. Şi atunci mă gândesc că meseria de profesor nu e una atât de uşoară pe cât credeam. Dar e plină de beneficii dincolo de orice recompensă materială.

P.S. Am fost cam absentă în ultimele săptămâni… s-au întâmplat o mulţime de lucruri şi pentru că nu am avut internet acasă, nu am avut timp să scriu. Voi reveni curând, sper, cu poveşti pe care nu am avut când să le scriu sau cu alte noutăţi. Voi încerca să scriu mai des..

Anunțuri

Un răspuns »

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s