Biciclind la greu

Standard

Căutam prin arhiva blogului să văd când am scris ultima oară despre peripeţiile mele pe bicicletă. Se întâmpla prin 2008, dar se pare că am scris pe yahoo360 şi prin urmare nu mai găsesc. Atunci am căzut destul de urâţel aşa că m-am dat mult mai rar. Asta până acum vreo două luni, când a fost musai să recâştig bătălia cu pedalatul.

Am început uşor cu doar câteva ture până în oraşul din apropiere, dar încet, încet făceam tot mai mult. Pe la jumătatea lui mai am fost cu bicicleta într-un sat din apropiere (la vreo 4 km), dar pentru că nu am vrut să ne întoarcem pe unde am venit, am ajuns pe dealuri (evident că am mers mult pe lângă ea). Ce pot să spun este că am coborât de pe un deal cu pământul sau iarba udă, exact cum e mai bine pentru căzături şi (după cum simţeam eu) fără frâne pe care să mă pot baza. Eram convinsă că nu pot frâna în aşa fel încât să mă pot da jos de pe ea, aşa că singura soluţie a fost să pedalez mai departe cu grijă. Când am ajuns jos am primit o frumoasă laudă de cât de curajoasă am fost, care eu… îmi văzusem moartea cu ochii.

Am mai făcut şi alte ture, cel mai mult mergând undeva la vreo 18 km, cu pauze bine meritate. Oricum mult, aş zice. Asta până ieri când am făcut ditamai tura care se poate vedea mai jos. De ce? Am vrut să văd dacă pot.

Am pornit la 11:34 uşurel cu drumul pe care îl ştiu aproape cu ochii închişi, apoi urmând să o luăm hoţeşte pe drum european. Ah! ce senzaţie „minunată” când treceau tirurile pe lângă mine şi îmi ridicau tricoul! Plus căldura care se emana din toate maşinile care treceau şi bineînţeles zgomotul în sine. Ce să mai, desfătare în toată regula.

Îmi era greu la deal şi teamă la vale, deci destul de complicat… mai ales când treceam prin sate şi nu era loc de bicicletă decât pe şosea – la risc sau pe dale – la zgâlţâit. Ah, cele mai dragi îmi sunt urcările/coborârile în curbă, atunci chiar simt că trăiesc!

Într-un sfârşit am ajuns unde urma să ne oprim, dar parcă prinsesem gustul aşa că am zis să mergem pe drumul ce o ia înspre Transfăgărăşan şi să mergem până la o cabană unde mai fusesem cu mulţi ani în urmă. Neştiind sigur câţi kilometri mai sunt (bănuiam că vreo 10), dar de acolo până la Bâlea Cascadă indicau că mai sunt 22 de km.

Şi dă-i şi urcă de eram cu limba de un cot, plus că mă ofticau toate motoarele care treceau în viteză pe lângă noi. Îmi venea să mă dau jos de pe bicicletă şi să fac cu mâna cuiva, poate, poate mă ia şi pe mine. Dar nu am renunţat, tocmai pentru că mă gândeam cât de fain va fi la întoarcere, o coborâre sublimă. Aşa că hai la pedalat în continuare! Am dat de un tronson cu asfalt foarte fin, pe care instant l-am denumit balsam pentru coaie. Spre sfârşit am mai mers şi pe lângă ea, nu de alta dar parcă simţeam nevoia să mai merg şi pe picioarele mele pe care începeam să nu le mai simt.

Şi în cele din urmă am ajuns la Vama Cucului, la 10 km depărtare de Bâlea Cascadă. În total (cu toate pauzele bine meritate) a durat 4 ore, 30 de km. Aici am stat o oră, după care a urmat drumul înapoi.

Care drum înapoi evident că a fost mult mai uşor, doar că de data asta pedalam cu soarele în faţă şi asta era enervant (mai ales că m-a rumenit bine de tot). Am trecut prin curba morţii în care, la viteza pe care o aveam, îmi era frică să mă duc pe lângă şosea pe pietriş, iar din spate veneau două tiruri care nu aveau loc să mă ocolească pentru că era un despărţitor la mijlocul şoselei. Eh, un pic de adrenalină nu strica la cât de obosită eram. Şi apoi, când am ajuns înapoi pe drumul eruopean, ne-am oprit într-o parcare. Nu mai voiam să plec de acolo niciodată (începuse să mă mai doară şi spatele).

În cele din urmă am ajuns acasă, la 19:01 am intrat pe uşă. Ruptă, pregătită ca mâine să fiu imobilizată la pat. Dar spre surprinderea mea, am doar câteva dureri locale, dar nimic grav. Asta e lucrul cel mai surprinzător. Nu numai că am reuşit să fac 60 de km (ce-i drept în 7 ore jumătate), dar nici nu sunt distrusă rău de tot.

Acum că mi-e deschis apetitul, văd eu ce va mai urma!

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Minunat!

    Abia astept urmatoarea cursa!
    Dar prin Transfagarasan tre sa fi fost si mai frumos! Poate intr-o zi ajungem si noi cu bicicleta pe acolo!

  2. Eh, nu am ajuns chair pe Transfăgărășan că deja eram rupți. Am ajuns la poalele sale.. dar da, a fost minunat. Și dificil. Și incredibil.

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s