TIFF-ui-l-as de Cluj

Standard

Acum ceva vreme scriam că mă pregătesc de TIFF, de abia așteptam să ajung din nou în Clujul pe care încă mi-l mai doresc atât de mult. A trecut festivalul și e timpul să trag concluzii. Sunt în al treilea an de festival (și sper la cât mai mulți) și acum mi-am extins orizontul și pe TIFF Sibiu. Prin urmare voi scrie cum a fost la Cluj, urmând să revin cu impresii de la Sibiu (e prima dată când vin aici la festival).

Pentru mine TIFF-ul înseamnă multe nopți nedormite, zile cu ore de lucru fără limită, întâlnirea cu oameni mai mult decât dragi, vizionarea de filme și multă, multă distracție. Ei bine, nimic din ce am scris nu a lipsit anul ăsta. Adevărul este că eram atât de nerăbdătoare să înceapă încât începusem să număr zilele cu o lună înainte de a începe.

Anul acesta au avut loc câteva schimbări… în primul rând, pentru că nu mai locuiesc în Cluj, am avut cazare, o locație centrală și minunată cu niște recepționeri unu’ și unu’ mai de treabă. Am avut și o colegă de cameră de nota 20, genul de colegă cum rar întâlnești și cu care și să vrei și nu ai avea cum să nu te înțelegi. O îmbrățișare mare și dodoloață merge direct către ea.

În al doilea rând, venisem cu gândul anul ăsta să văd și eu mai multe filme. Am reușit să văd tot numai șase (ca anul trecut). Nu am lipsit de la scurt-metrajele umbre, deși anul acesta au fost câteva SF-uri care, deși bunuțe, mi s-a părut că nu se potrivesc ideii de scurt-metraje umbre. Oricum am râs, am comentat, am râs din nou… și mi-au rămas ochii la un tânăr regizor pe care speram să îl mai întâlnesc în restul zilelor dar nu s-a nimerit. Upsi! Într-un post viitor voi scrie despre restul filmelor văzute.

În al treilea rând, nu mi-a venit să cred că până la urmă noua locație, Casa TIFF a fost terminată (vorba vine că de fapt mai e mult de muncă). Interesantă idee de a ne strânge pe toți sub același acoperiș, deși primele zile am băgat o sfântă răceală de am crezut că mă rup în două de febră și nema voce (sau ce alte simptome aveam) de la frigul din birou. Oricum dacă treci prin festival și nu răcești înseamnă că ceva nu ai făcut bine. Ah, și m-au speriat pașii făcuți de cei deasupra noastra (de la mansardă) pentru că uneori mai cădea câte o mostră de tavan. Eh, detalii…

În al patrulea rând, munca propriu-zisă, deși la început epuizantă (suntem foarte mulți care lucram peste 12 ore pe zi), mi-a făcut plăcere (anul ăsta mai mult) tocmai pentru că anul ăsta am fost mai bine organizați. Vorbesc despre departamentul unde am lucrat eu și anume tehnic-subtitrări, deși pe badge eram trecută la alt departament, print&traffic (adică o masă mai încolo). Am fost și în locații, când a fost nevoie sau doar ca să mă asigur că nu este nevoie de mine. Se pare că nu pot sta departe de Piața Unirii oricât aș încerca… din diverse motive.

În al cincilea rând, oamenii. Aici a fost un amalgam de trecut, prezent și viitor, o adevărată provocare. Dacă pe unii prieteni nu îi mai văzusem de doar câteva luni, a fost o mare bucurie pentru mine să mă întâlnesc cu prieteni cu care nu mă mai întâlnisem de câțiva ani buni (o să îmi amintesc cu mare, mare plăcere ziua petrecută în fragmente pe terasă în Insomnia și de checul cu aromă de banane). Au fost și persoane cărora mi-a fost mai mult decât greu să le accept prezența și am încercat din răsputeri să rezist oricărei porniri de răzbunare. A fost un mare test pentru mine să îmi văd limitele și cred că l-am picat. Dar măcar acum știu unde am greșit.

Apoi au fost colegii din echipă cu care pe an ce trece ne înțelegem tot mai bine și care îmi sunt foarte, foarte dragi. Ah, bineînțeles că trebuie să amintesc câteva replici de pe la birou, prima care îmi vine în minte fiind întrebarea adresată de mine șefului „Ai făcut Dragoste în aer?” și după ce am primit răspunsul „Nu” tot biroul a început să râdă. Nu au lipsit nici înțepăturile între colegi, o plimbare la mall în interes de serviciu, dar ne-am întors ca niște șefi/gangsta’ style și nu a lipsit nici momentul meu „de glorie” când, pregătită de cheful de final, m-am dus să dau pânza jos de pe ecranul din Piața Unirii (așa gătită cum eram în rochiță și în săndăluțe).

De menționat neapărat și voluntarii, care anul acesta s-au întrecut pe ei înșiși. Au fost mulți nou-veniți și s-au descurcat de minune. Și uite așa ajungem la distracție pentru că nici ea nu a lipsit. Deși uneori prea obosită să ies din cameră, nu m-am lăsat și am fost la cele mai importante petreceri, uneori plecând pe zi spre casă.

În cele din urmă pentru ca festivalul să se încheie într-un mod cât se poate de perfect, am fost plimbată o tură cu motorul. Deși începusem să cred că nu se va mai întâmpla, totuși cuvântul dat a fost pe bune, așa că am trăit și experiența (pentru prima dată în viața mea) pe care mi-o doream de mulți ani… alături de un om la care de câte ori mă gândesc, zâmbesc. Și dacă tot am pomenit de el, vă las să vă uitați la un filmuleț reprezentativ din Piaţa Unirii.

Anunțuri

Un răspuns »

  1. Pingback: TIFFuind trecutul | Nimicuri sfâşiate prin cuvinte

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s