Sfârşitul eternităţii [1]

Standard

…cum spuneam la început „Eternitatea ţine patru luni”. Ei bine, în mai puţin de o săptămână voi fi în ţară. Prin urmare m-am gândit că aş putea începe să trag nişte concluzii despre experienţa celor aproape patru luni trăite în Istanbul. Am scris acum câteva săptămâni lucrurile ce nu îmi plac la oraş, nu voi mai reveni asupra lor.

În primul rând am locuit într-un apartement de patru camere cu alţi patru tipi. Mi-a ajuns! În astfel de momente misoginismul meu se estompează. Din experienţa mea de împărţit apartament fie numai cu sex feminin, fie numai cu sex masculin pot spune că ai de ales între baie şi bucătărie. Dacă vrei să ai timp sau rând la baie, atunci sexul masculin e de preferat. Dacă vrei o bucătărie curată, atunci sexul feminin e de preferat. Nu ştiu ce se întâmplă dacă le amesteci… nici nu vreau să aflu. Nu erau toţi dezordonaţi, dar se compensau în modul de a mă enerva. Ca să înţelegeţi cât de mult îi mai suportam spre final povestesc o mică întâmplare. În penultima săptămână de stat în Istanbul, seara pe la 11, a avut loc un mic cutremur. A durat câteva secunde, timp în care eu credeam că băieţii fac o glumă proastă de îmi mişcă cumva dulapul. Iar o altă mică întâmplare este testul involuntar la care i-am supus: cineva murdărise o cratiţă, dar se pare că nu nimeni nu mai ştia cine a făcut-o. Cratiţa aia a stat trei săptămâni nespălată, până când nu am mai rezistat şi am rezolvat-o eu. Voiam să văd cât va dura până se vor atinge de ea, mai bine că nu am aflat. Într-adevăr îmi va lipsi imensa mea camera, dar cam atât! Să nu uit de problemele cu apa şi curentul, care se opreau când ne era lumea mai dragă.

În al doilea rând, trecem la oraş unde trebuie să spun că nu are numai părţi negative. Sunt şi cartiere superbe, de exemplu Maltepe care este pe malul Mării Marmara în partea asiatică a oraşului. Cred că am mai vorbit de el: curat, liniştit, o faleză de milioane… dacă aş fi locuit acolo probabil că nu aş fi plecat cu aceeaşi încântare. Am găsit şi mici bucăţele de plajă cu nisip, dar zona cam neîngrijită şi apa mereu plină de alge. Totuşi îmi va lipsi să stau într-un oraş cu deschidere la mare.

În al treilea rând, şcoala. Cele două cursuri predate de profesorul turc pot spune că au fost degeaba. Ce îşi propusese la început nu s-a îneplinit. Adică atunci când ne-a spus care este proiectul final, a făcut totul mult mai simplu argumentând că ar fi fost prea greu pentru studenţi ca să facă asta. Am ajuns să fac doar o revistă… iar asta nu am învăţat să o fac la cursul său. Am avut două cursuri ce îmi sunt extrem de folositoare şi mă bucur enorm că le-am făcut, am mai avut un curs dificil căruia cu greu i-am dat de cap şi care mi-a mâncat nervii… şi cursul de turcă, pot spune că am învăţat fix cât să menţin o conversaţie simplă. Cred că e de ajuns ţinând cont de faptul că limba turcă nu are niciun sens/logică/haz. Totuşi am aflat că avem mai multe cuvinte în comun decât credeam eu.

Ajungem la partea de birocraţie, unde mi s-a confirmat că eu sunt ghinionistă pentru că alţii şi-au rezolvat problemele rapid. Aveam două hârtii de dus la semnat [mers la bibliotecă şi altundeva să îmi ateste că nu am datorii], apoi pentru acasă aveam nevoie de o declaraţie + semnătură oficială că am urmat cursurile şi am terminat. M-am dus la biroul internaţional şi i-am dat hartia să mi-o completeze şi mi-a zis pentru că eram cu vreo două săptămâni înainte de a pleca nu poate să mi-o semneze până nu vin cu o copie după biletul de transport. Ziua următoare mă înfiinţez cu biletul şi îmi spune că tot nu îmi poate semna. Aveam de predat două proiecte în 27 mai [ziua plecării mele], dar eu le-am predat mai repede. Prin urmare avea nevoie de o foaie oficială de la coordonatorul meu care să ateste că am terminat toate proiectele şi pot pleca. Lucru pe care am reuşit să îl fac de abia azi. Bun! M-am dus la coordonatoarea mea căreia i-a luat 15 minute să scrie un paragraf care să ateste că am terminat. Îmi şi explică faptul că vrea să fie atentă la cuvinte cum explică treaba. Nimic de zis! Ajung la biroul internaţional şi îmi spune că în foaia de la coordonator scrie că plec azi. Să mi se facă rău, nu alta! Citesc şi îi zic la tanti de acolo că voia să spună că am terminat şi de azi pot pleca. Îi arăt şi biletul de avion cu data plecării. Într-un sfârşit îmi notează acolo data, dar nu poate să o ducă la semnat că şefu’ era plecat din birou. Deci trebuie să mă întorc mâine să îmi iau foaia şi chiar că gata! Mă aşteaptă alţi nervi când ajung în ţară şi va trebui să finalizez actele.

Mâine voi scrie despre partea turistică şi anume muzee şi alte lucruri, dar acum mai vreau să povestesc experienţa din bazaruri. Vânzătorii de acolo sunt foarte amuzanţi, în general. Majoritatea încearcă să ghicească ţara de unde eşti pentru că se poate nimeri să ştie să vorbească în limba respectivă sau măcar să ştie câte ceva despre ţară, astfel tu… ca un nătâng ce eşti, să fii cucerit şi deci să cumperi de la el. Dar pentru prima dată, ieri, unu încerca să ghicească de unde sunt şi a început să înşire: Japan, China, Malaysia. Hmmm… mai spuneau nişte prieteni că aduc a rusoaică, dar cam atât în ceea ce priveşte partea asiatică a lumii. Nu ştiu care a fost faza! Tot ieri, un alt vânzător m-a întrebat ce vârsta am. Dar înainte mi-a zis că am 18 ani, cel mult 19. Şi încerca să mă convingă că nu arăt de vârsta mea reală. Dacă nu aş fi ştiut mai bine, aş fi crezut că vrea să îmi vânda propria mea vârstă, parcă şi acolo s-ar fi târguit. Iar în cele din urmă, ieri m-a amuzat bine de tot un tip, Murat, şi el vânzător. M-a servit şi cu ceai făcut chiar de el, scuzându-se că mâncare nu ştie face dar cu ceaiul se descurcă. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a povestit până şi despre două dintre tatuajele sale [Sticker Man and Mario 😆 ]. Şi… minune! mi-a acordat prioritate, adică m-a lăsat să intru prima în magazin spunându-mi „ladies first”. Gata, pot pleca liniştită de aici: deci există măcar un turc care poate ţine cont de bunele maniere [chiar dacă din motive greşite]! Bineînţeles că la urmă mi-a zis că până plec mai pot veni prin bazar să îl întreb de orice dacă am nevoie de ajutor.. sau măcar să mai beau un ceai. Lucru pe care nu am de gând să îl fac.

Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. A fost muuult mai greu pentru noi sa traim cu tine ca si baieti decat invers, really!

  2. Dacă patru băieţi au reuşit să fie încurcaţi de o singură reprezentantă a sexului feminin, atunci mă bucur enorm că eu am fost aceea! 😀

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s