Universitatea şi birocraţia ei

Standard

Prima surpriză din ziua următoare a fost că atunci când m-am trezit ningea şi se aşternuse un pic de zăpadă. Chiar neaşteptat! Dar totuşi frigul din casă nu e deloc amuzant…

Campusul universitar, deşi are autobuze prin el, nu mi se pare chiar atât de mare. Totuşi clădirile sunt impunătoare. Când intri pe poarta principală există filtre din acelea ca la aeroport, cum de altfel în acelaşi mod este şi intrarea în fiecare facultate. Uitasem să spun că aşa a fost şi la mall. Pe lângă astea mai sunt şi mici cabinuţe cu jandarmi aşa presărate prin campus.  Deşi lucrul acesta ar trebui să mă facă să mă simt mai în siguranţă, pe mine mă sperie. Pe nicio clădire nu scrie ce facultate este, există doar săgeţi înspre anumite puncte de reper. Astfel ajungem la prima mare greşeală pe care am făcut-o. Am intenţionat să îmi cumpăr ghid de conversaţie cu dicţionar, dar se pare că organizarea m-a lăsat cu vreo săptămână înainte să plec. Şi uite aşa începe calvarul plimbărilor fără rost şi aşteptărilor nesfârşite.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la International Office. Mi-a pus câteva întrebări apoi m-a îndrumat ce trebuie să fac mai departe.

Al doilea lucru a fost să mă duc la coordonatoarea mea pentru a vedea ce cursuri pot lua din cele alese, în fine să îmi rezolv partea de cursuri. Am ajuns la biroul coordonatoarei care era închis, dar avea becul aprins. Mă gândeam că e prin zonă aşa că am aşteptat în jur de 30 de minute, mai mult nu am rezistat.

Al treilea lucru a fost să mă duc la Student Affairs. Cu greu am găsit care anume era biroul. După ce am întrebat un portar ce nu ştia engleză [noroc că cea de la I.O. îmi scrisese pe o foiţă numele persoanelor de contact] am ajuns cred că la casierie unde nici cele de acolo nu ştiau engleză. Mi-a arătat biroul unde să aştept pentru că, evident, nu era nimeni. După vreo zece minute apare cea care se ocupă de studenţi şi îmi spune că nu trebuie să vin la ea, că încă nu sunt în sistem, mă va înscrie şi va trimite datele mai departe. Buuuuuuuuuun!

Prin urmare mă întorc la apartament cu gândul să îi trimit mail coordonatoarei şi să o întreb de un orar când poate fi găsită pentru că nu văzusem nicăieri aşa ceva. Zis şi făcut, în câteva ore am şi primit răspuns de la ea în care îmi explica faptul că a fost în două şedinţe dar să mă duc ziua următoare pentru că ea este tot timpul la birou.

A doua zi pe la 10:30 eram la ea la birou, becul stins… ea nicăieri. Am aşteptat [nu exagerez!] o oră jumătate, ca apoi după ce a sosit să îmi spună să mai aştept jumătate de oră ca să rezolve o problemă cu alţi doi studenţi. Acea jumătate de oră a durat cel puţin 45 de minute.

În cele din urmă ajung să vorbesc cu ea, după ce îi arăt lista cu acele cursuri pe care mi le-am ales, primesc o veste bună [aveam să aflu curând că era singura!] şi anume trebuie să fac doar 6 cursuri, nu zece câte crezusem eu. Perfect! De aici începe adevăratul calvar. Aţi rezistat până aici? Rămâneţi cu mine pentru că ce voi povesti ţine de un coşmar mai mult decât de realitate.

Mai întâi să vă fac un pic de recapitulare ca să puteţi înţelege mai uşor. Sunt în anul 2 de master, dar am plecat în Istanbul, cu bursă Erasmus pentru a face aici ultimul semestru. Voi studia Visual Communication Design, la nivel de master… evident, secţie ce se află la Facultatea de Comunicare – conform hârtiilor ce le-am semnat.

Când am început să vedem de cursuri îi spun coordonatoarei că trebuie neapărat să iau cursuri de master, pentru că în caz contrar nu mi se vor echivala şi să fac 30 de credite. Destul de liniştită îmi spune că ei nu au cursuri de master. Moment în care am înlemnit! Nu mai spun ce trecea atunci prin capul meu… Îmi spune că nu au cursuri de master, dar eu profesori foarte competenţi şi cu siguranţă pot preda la un nivel mai avansat. Îmi face cunoştiinţă cu un profesor care îmi spune că nu ma poate ajuta pentru că el nu mai predă la master şi că oricum el predă chesti de soft şi nu ştie cât de folositoare mi-ar fi. Să nu o mai lungesc prea mult, am fost nevoită să plec acasă pentru a-i trimite mail  coordonatoarei din România. Trebuia să întreb dacă îmi vor fi acceptate cursurile chiar dacă nu sunt de master. Am primit confirmarea, aşa că m-am întors la facultate pentru a îmi alege cursurile.

Începem să ne uităm iar prin lista spusă de mine, iar ea venea cu alte sugestii. Evident că toate cursurile erau deja pline. În cele din urmă găseşte două cursuri şi îmi spune să mergem repede la secretariat să mi le şi înregistrez. Acolo am aflat că încă nu sunt în sistem, deci nu pot să mă înscriu la cursuri. Revenim în biroul ei şi sună nu ştiu unde ca să afle că nu sunt înregistrată în sistem pentru că, fiind studentă la master, ar trebui să fiu la Institute of Social Sciences. Am crezut că răbufnesc de nervi pentru că atunci când încă eram în România am observat diferenţa între facultate şi master. Degeaba am întrebat dacă va fi o problemă, mi s-a răspuns că nu.

Prin urmare a trebuit să mă întorc ziua următoare după ce voi fi înregistrată. Ziua următoare evident că nu era la birou. Mă duc iar la International Office să las o foaie şi îi explic şi celei de acolo situaţia în care mă aflu. Mirată îmi spune: „So they don’t have master classes? Then what is the point for you to come here as master student?” Am răspuns doar „don’t ask me!” dar numai eu ştiu câţi nervi mi-am înghiţit şi că răbdarea mea nu prea mai există. Îmi spune iar să mă duc la Student Affairs, dar îi zic că cea de acolo mi-a spus că nu e nevoie să mă duc personal. O sună şi îi spune acelaşi lucru.

Prin urmare revin la biroul coordonatoarei sperând să o găsesc acolo. Nici pomeneală! Dar pe uşa biroului său era o hârtie unde era scris numele ei şi data din ziua respectivă. Restul nu am înţeles pentru că era în turcă. Mă uit pe cordior şi văd că se apropie o tipă, o întreb dacă ştie engleză îmi răspunde că nu. Am mai aşteptat încă vreo 5 minute până a mai trecut un tip ce mi-a explicat că profesoara este bolnavă şi că poate fi contactată pe email. Deja eram cu gândul că sunt degeaba pe meleaguri orientale.

Am primit mail de la ea în care mi-a spus că se vor rezolva problemele cu înscrierea la cursuri, dar să mă duc să mă înregistrez deja la un curs şi că ne vedem ziua următoare.

Azi, adică vineri nu am reuşit să mă duc de dimineaţă, aşa că după pauza de prânz eram din nou în faţa biroului încuiat şi neluminat. Aştept vreo jumătate de oră până vine un profesor la mine şi mă întreaba ceva în turcă. Îi spun să vorbească în engleză şi îmi spune că dacă sunt student Erasmus pot vorbi şi cu altă profesoară. Astfel am cunoscut o profesoară care la cât era de agitată era clar că nu e turcoaică. După ce a aflat că sunt din România mi-a spus că suntem verişoare pentru că ea este din Italia. Oh daaaaaaaa! Se pare că voi lua ceva cursuri de fotografie şi/sau design cu ea.

Partea drăguţă este faptul că toţi sunt foarte amabili şi se străduie să facă tot ce se poate. Ce nu înţeleg eu este de ce atâtea probleme. De exemplu colegul meu român şi-a rezolvat problema referitoare la cursuri în două zile. Prin urmare acum sunt în faza în care sper să am şi eu cursuri la care să mă duc şi să termin o dată cu birocraţia asta tembelă.

În încheiere ca să vă lămuresc: DA, numai mie mi se întâmplă din astea sau e musai ca mie să mi se întâmple din astea.

Anunțuri

2 răspunsuri »

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s