Dacă ceva poate să îţi meargă prost…

Standard

… îţi va merge foarte prost. Teoretic se anunţa o zi încărcată, dar nimic complicat. Wrong!

Primul lucru pe listă: să merg la facultate pentru a mai lămuri nişte detalii legate de un proiect. A fost bine până în momentul în care am aflat că mai am alte două proiecte de… finalizat până la jumătatea lui februarie. La timpul meu, era exact ce îmi lipsea. Apoi am făcut o gafă (cum am aflat mai târziu). Pe certificatul meu ERASMUS nu era trecută specializarea care trebuia, aşa că am întrebat la facultate dacă va fi vreo problemă. După un telefon la Centrul de Cooperări, am aflat că trebuie să mă duc personal acolo să rezolv problema.

Ajunsă acolo, cea care se ocupa de facultatea mea, cu o falcă în cer şi alta în pământ, mă dojeneşte că de ce nu le-m zis lor direct… că de ce am apelat la facultate, că ea de unde să ştie la ce specializare mă duc eu şi de ce nu am verificat. Recunosc că nu am văzut greşeala numai după ce plecasem de acolo, dar cum adică ea de unde să ştie??? Păi eu de ce am făcut până acum jdemii de demersuri, jdemii de acte în care mereu stă scrisă semeţ specializarea!?! Va trebui să revin la ei cu certificatul să mi-l anuleze. Problema este că încă nu am semnat contractul financiar şi acum am câteva emoţii în plus! Nu îmi era de ajuns puţinul stres al plecării.

Al doilea lucru pe listă: să îmi iau biletele de tren pentru Bucureşti. Nu a intervenit nicio problemă.

Al treilea lucru pe listă: să trimt garanţia pentru chiria din Turcia. Ajung la bancă şi mă postez la coada de la casa de valută. Erau două persoane în faţa mea, aşa că am avut timp să transcriu nişte date… sprijinindu-mă de biroul portarului. Când să îmi vină rândul stai aşa! că s-au mai băgat două persoane în faţă pentru a mai plăti facturi. Deja casieriţa era roşie la faţă aşa că atunci când al doilea bărbat i-a arătat factura, a izbucnit că dacă am valută să trec înainte pentru că am prioritate. Omul, uşor consternat, s-a dat un pic la o parte… dar a rămas în coasta mea!

Îi dau informaţile, buletinul şi banii şi îmi zice că mă costă comisionul 9 euro. Uitasem de comision şi mi-era ciudă că nu aveam deja schimbat aşa că întreb cât vine? Domnul de lângă s-a simţit nevoit să îmi răspundă: „aproape 40 de lei”.  Eram ca în Ally McBeal în care vizualizam cum îl bat pe nenea crunt. Buuun! Îi dau banii, îmi dă foaia înapoi şi o chitanţă şi îmi spune să mă duc la colegele ei să îmi facă transferul. Ajung acolo şi primul lucru pe care mi-l spune este

– Nu puteţi să trimiteţi banii aşa!

Mă uit ca trăznită la ea… că tocmai am dat o sumă de bani şi plus comision şi eu nu pot să trimit banii?

– Ah, nu! Nu puteţi trimite prin transfer bancar… chitanţa v-a fost făcută pentru Western Union.

„Hmm… adică aia nu m-a întrebat nimic şi a dedus de la ea cum vreau să trimit? WTF?” îmi ziceam eu în gând. Apoi tânăra continuă:

– Sunaţi să întrebaţi dacă este OK să trimiteţi prin Western Union că azi îi poate ridica.

Reacţia mea că nu am numărul de telefon, a făcut-o să se panicheze. Am calmat-o spunându-i că nu am numărul de telefon la mine. Într-un sfârşit mă lămureşte că pentru transfer bancar mă costă 25 de euro comisionul, aşa că WU a învins. Apoi mi-am amintit că nu ar strica să am un card şi pentru euro, aşa că zic să îmi fac unul. Îmi spune că mă costă 2 euro şi uitându-mă la coada de vreo 8 persoane de la casa de valută, întreb deznădăjduită:

– Adică trebuie să mă duc din nou la casa de valută pentru doi euro?

– Nu! Vă pot lua eu direct din cont!

Evident că a trebuit să mă mai streseze şi cu faptul că am cardul făcut la Sibiu… şi de obicei asta înseamnă prăpăd, adică nu poate să mă ajute cu nimc. Dar de data asta nu a fost cazul.

Buuun! După altă tură de semnături ies pe uşă fericită că am scăpat, exact la fix să îmi dau seama că nu îmi înapoiase buletinul. Noroc că mi-am amintit!

Am ajuns la cămin şi după ce am mâncat am început să lucrez la unul dintre proiecte pentru master. Era deja vreo 5 seara când m-am oprit pentru că intrasem în criză de timp, la 21:15 trebuia să fiu în gară. Nu tu bagaj făcut, nu tu pregătire de nicun fel. Plus un car de nervi. Am băgat viteză să le termin pe câte le mai aveam de făcut, dar evident că am uitat să îmi iau ceva şi evident că până am plecat mi s-au mai adunat nişte nervi din terţe motive. Nervi pe care i-am exteriorizat nu prea frumos…

Drumul în sine a fost un chin, nu ştiu de când nu am mai suferit atât pe un drum! Oricum uşor nu era: plecare la nouă jumătate seara şi sosire la şapte jumătate dimineaţa, practic am ajuns pe la opt şi un pic. În primul rând era foarte frig pentru că tavanul era tăiat în vreo două părţi şi deci disconfortul începea de acolo. Apoi de prin Aiud sau nu mai ştiu exact de unde s-a urcat un domn cu o nebună după el. Care nebună până în Braşov, unde a coborât ne-a nenorocit! Vorbea într-una de una singură ba în maghiară , ba în germană, ieşea tot la al doilea minut din compartiment pentru că ei îi era firg. Dacă a adormit vreun pic a început să sforăie îngrozitor. La un moment dat a început să ţipe pentru că s-a speriat de mine! Am şi câteva nelămuriri:

1. De ce dacă i-a arătat controlorului un buletin de Germania şi a zis că i-au furat banii, a fost OK să călătorească gratis?

2. De ce a putut să fumeze liniştită pe coridor?

3. De ce a ajuns tocmai în compartimentul în care mă aflam şi eu?

4. De ce cu nici 10 minute îaninte să urce ea, au venit de vreo două ori nişte poliţişti să verifice dacă e totul în regulă, dar apoi nu i-am mai văzut?

N-are cum ca singurul răspuns la întrebările de mai sus să fie „pentru că suntem în România”.

De la Braşov s-au urcat un tânăr şi un alt domn, apoi s-a umplut compartimetul de cucoane cu vreo doi copilaşi. Singura dată când am adormit a fost momentul în care am visat-o pe nebună că a sărit să mă bată, evident trezindu-mă speriată. În cele din urmă am ajuns în capitală şi după un ceai de la McDonalds [care ceai mi-a amintit de Danemarca], am pornit către ambasadă.

Eram atât de adormită încât eram convinsă că dacă mă vor întreba cum mă cheamă nu voi şti ce să răspund. M-am urcat în 282 şi când am ajuns la Arcul de Triumf am crezut că nu mă îndrept înspre direcţia bună. Dar m-a lămurit un domn. Am coborât şi m-am pornit, conform intuiţiei înspre înainte. Am trecut pe lângă o cafenea turcească, deci mă îndreptam bine. După ce iar am avut impresia că m-am rătăcit, 5 minute mai târziu mă aflam în faţa sau spatele ambasadei. Mă ia portarul la întrebări aruncându-mi o privire gen: Şi cu tine ce e, puişor? Îi explic că doresc să aplic pentru o viză student şi foarte mirat mă întreabă. „Pentru Turcia?!” Nu… că eu voiam pentru China, dar cum am dat de ambasada asta am zis să încerc acolo. 😆

Într-un sfârşit intru şi apare un alt portar, îi explic şi lui faza cu viza şi acesta îmi spune: „Are you a student?” Ups! Uitasem că poate omul nu ştie română. După ce mi-a luat la verificat bagajele, mi-a zis într-o engleză mai mult decât stâlcită să le las pe masă, să trec prin filtru şi să le iau apoi pe după el. Mi-a explicat de vreo cinci ori… pentru că nicicum nu înţelegeam ce vrea. (Eu am zis că de abia ştiam cum mă cheamă!)

Am stat la coadă vreo zece minute, pentru ca apoi să mă certe tanti de la ghişeu că de ce nu am completat formularul. Mi se pare uşor suspect că nu aveau NIMIC afişat în care să îţi explice nişte paşi, nişte formulare pe undeva sau nişte exemple. Doar nişte poze cu Turcia! În cele din urmă completez formularul care pe alocuri avea nişte întrebări cretine rău de tot, de genul: Cât timp veţi sta în Turcia? În trecere? O perioadă lungă? O perioadă scurtă? Patru luni mi se pare o veşnicie, altora poate nu… deci cum apreciez eu unde să trec? Mama lui de Einstein şi cu ideile lui relative.

După alte zece minute de stat la coadă, îi dau formularul şi îmi spune că ziua următoare la 5 să vin după viză. Grozav! Doar că eu voiam ca ziua următoare cel mai târziu la 3 să plec din capitală. Oh well, nu se poate! Uitasem să spun că mi-a intrat un pic frica în mine că doar la ambasadă fiind, nu aveam cum să nu dau de nişte turci. Uf, sper să trec peste faza asta că nu-i a bună!

După ce am terminat cu ambasada, urma să mă duc la locul unde stau, ca să dorm. Din moment ce am încurcat Piaţa Romană cu cea Rosseti, e de înţeles că iar mă pierdusem un pic. E bine că numele de străzi le cunoşteam, dar cam atât. Cu ocazia asta mi-am dat seama de un lucru: de acum încolo drumul care nu îmi pare deloc cel potrivit este cel pe care trebuie să îl aleg. Cu mult calm şi mers o staţie cu metroul, am ajuns la destinaţie şi somn a fost de mine!

Astăzi urmează să îmi iau viza… nu mai am mult şi chiar sunt gata de plecare. Între timp o să mă bucur de o zi superbă în capitală… NOT.

Anunțuri

11 răspunsuri »

  1. pentru trasfer bancar = prea mult
    pentru western union = mult
    paypal = 2 euro, adica FOARTE PUTIN, pe glob.
    pentru paypal nici nu tre sa pleci de-acasa

  2. Paypalul meu nu vrea să coopereze, aşa că l-am lăsat baltă. Nu a fost , probabil, prea cugetată decizia.

  3. Mi s-a mai spus că sunt amuzantă când mă enervez, deci te înţeleg într-o oarecare măsură. Dar nervi de genul acela nu vreau să mai experimentez curând. 😛

  4. Going cold turkey, ai? 😛

    Spor la treaba si mai da si tu cate-o veste. La multi ani, apropo!

  5. Sper ca noi cand merge in BUcuresti nu o sa avem aceeasi experienta:P

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s