CeFeRe-mi-aş norocul!

Standard

A fost o dată ca niciodată un prinţes şi o broască. Prinţesul se afla în Franţa şi gusta din delicatesele ţării. Astfel a mâncat şi picioarele broscuţei broaştei noastre, dar nu înainte ca aceasta să fie ucisă. The end!

Eh, nici măcar de banc sec nu merge povestea dramatică de mai sus. Aşa că să încercăm ceva mai… [inserează un cuvânt pompos]… not! Bun şi acum că nu mai înţelegi nimic să purcedem:

Bănuiesc că aţi înţeles cât de dragi îmi sunt trenurile din România cu tot CFR-ul mă-sii şi toţi sfinţii coborâţi pe pământ împreună cu draci ieşiţi de prin ungherele ascunse. Dacă nu, puteţi arunca un ochi aici sau poate aici. Mi-s păţită, nimic nou!

Ultimele două întâmplări despre care o să scriu au fost în martie şi în aprilie adică recente. Prima, la întoarcere din Finlanda… vă mai amintiţi cum ajunsesem, nu? Deci eram sosită din Milano obosită frântă dar nevătămată, deci zâmbicioasă. A trebuit să mă urc într-un tren accelerat ca să ajung la destinaţia mea finală. Pentru că nu mergeam decât două staţii, nu m-am mai dus în căpătul mă-sii de tren unde aveam loc, ci m-am urcat la nimereală într-un vagon. Care vagon, surprinzător era chiar bine îngrijit. Mi-am ales tot la întâmplare un compartiment în care era un domn ce părea paşnic. Aşa a şi fost doar că ghinionul a făcut ca un alt nene posibil trecut de treizeci de ani [deşi mi-e greu să îl asociez unei vârste] să ni se alăture. Îmi zâmbea omul ăsta şi mă privea ca prin ceaţă, nu de alta dar era rupt de beat.

Am crezut că îmi iau lumea în cap când a început să mă complimenteze. Îmi spunea zâmbind „cuceritor” că femeile din Ardeal sunt cele mai frumoase. Hmmm, eu ştiam că cele din Moldova, dar nu am stat să dezbat problema cu el. Mă uitam pe geam în direcţia opusă lui, crezând că poate îi trece cheful de vorbă sau şi-l îndreptă înspre domnul de lângă el. Nici pomeneală pentru că tot încerca să îmi zică nişte… ceva-uri pe care le-am ignorat cât am putut. La un moment dat începuse să îmi ceară iertare în cazul în care mă necăjise cu ceva şi tot aşa aproape tot drumul. Într-unul dintre momentele în care încerca să mă aburească îi sună telefonul pentru ca mai apoi să îi spună domnului de lângă el că în toamnă se însoară, dar până atunci de mai poate distra un pic. Brusc mi s-a făcut silă. Între timp începusem să povestesc cu celălalt domn despre ţările nordice… îmi povestea cum şi fata lui fusese în Norvegia. Pe cât de interesantă a fost discuţia, pe atât de agasant era omul beat care se mai şi băga în conversaţia noastră cu tâmpeniile lui. Am avut noroc că a coborât cu o staţie înaintea mea… oricum, succesul meu e tot mai mare în rândul anumitor „setişti”.

Continuăm cu veşnicul drum ce cred că este blestemat şi anume Sibiu – Cluj-Napoca. Trenul direct, pe numele lui de cod Săgeata, este încă scos aşa că a trebuit să schimb în Copşa Mică, de unde ca întotdeauna iau magnificul şi excepţionalul tren Bucureşti Nord – Satu Mare. Trenul ăsta ar trebui să aibă emisiunea lui proprie la televizor, este o vedetă în adevăratul sens al cuvântului.

Nu mai contează cum am ajuns în Copşa Mică… pentru că deja trenul personal îmbrăcat în vagoane de săgeată nu mai ascunde niciun secret că tot de mare rahat este! De data asta de vină fiind oamenii! Nu detaliez, nu am răbadare şi nu merită. Deci am ajuns în Copşa Mică unde aveam de stat cam 20 de minute până îmi venea celălalt tren.

Trec cele douăzeci de minute şi se anunţă la megafon că minunatul tren are întârziere 50 de minute. De aici ideea că este o vedetă… întârzie când vrea, cum vrea şi oriunde vrea. Altă serie de sfinţi s-au coborât pe pământ şi se amestecau cu urările mele de bine îndreptate înspre sublima conducere a cefereului în frunte cu ministrul transportului cărora le doresc ca zece ani de zile să circule zilnic numai în vagoane expirate din trenurile patriei! Şi ca să înţelegeţi de ce sunt atât de darnică, pentru cei care nu ştiţi, puteţi observa mai jos care îmi era priveliştea.

Photobucket

Photobucket

Photobucket

În încheiere să nu aud/citesc pe vreunul să îmi spună că există autocare. Degeaba, oricum aş da-o legăturile sunt de tot rahatul plus că multe autocare au staţii fantomă în care nu mai vreau să mă hazardez. Rămâneţi aproape că într-o lună o să am iar material didactic pentru că voi face un drum de vreo 600 de kilometri tot cu cefereul iubit.

Anunțuri

8 răspunsuri »

  1. C.F.R – ul a ajuns de rasul curcilor! De pe vremea lui Ceasca nu s-a mai schimbat nimic, au ramas si trenuri (mai ales personalele) si infrastructura intepenite in negura timpului. Iar personajele care ajungi sa le intalnesti in astfel de circumstante sunt o mare parte din ele aterizate parca din evul mediu cand nivelul de civilizatie era sub genunchiul broastei.
    Iar despre Copsa Mica imi aduc aminte cu nostalgie. Patru ani am trecut pe acolo in fiecare wekend cand mergeam sau veneam acasa de la liceu. Noi il numeam „orasul apocaliptic.
    In zona combinatului ar merge turnat un film marca Michael Bay, cu roboti sau cyborgi si exploziii din plin.

  2. Exact ce-yi spuneam, vave – foarte faine textele cu CFR. 😀

    Nedy, Copsa Mica e decorul perfect pentru Wall-E, varianta cu actori. 😆

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s