ANAF-ul nostru cel de toate zilele

Văzusem undeva un articol zilele trecute în care erau românii întrebați de ce au decis să plece din România. M-a bufnit râsul pentru că eram în mijlocul făcutului de bagaje tocmai pentru a pleca din România. Din nou și dacă reușesc, de data asta, definitiv. Dar pentru că viața îmi dă mereu câte ceva de învățat ce urmează mai jos e o poveste cu care mă confrunt acum și care e unul din milioanele de motive pentru care nu m-aș întoarce în România! Enjoy!

A fost odată ca niciodată un ANAF și o înștiințare. Și astfel începe povestea noastră care se întinde pe cel puțin 4 luni de zile.

Se făcea că într-o zi de decembrie primesc în poștă o decizie de impunere anuală pentru stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate pe anul 2015. Ca de nicăieri mă mir la suma de patru cifre ce trebuia să îmi fie restituită. Pe hârtie scrie că a fost emisă în 13 noiembrie 2019 și că orice contestații se depun în termen de 45 de zile. Menționez asta pentru că e important în ceea ce urmează. Așa că mă duc la cel mai aproape ANAF din orașul în care locuiam. Mi se zice pe scurt să revin într-o săptămână că încă nu au calculat bine cine și ce. Buuun.

Updates updates updates!

L.E. Here is another update. Blog moved on here.

I haven’t updated this blog in a very long time. And I have the best reasons.

I will still keep this one too because I will just write more insights from my life and general rants.

Oh, and another important thing: I have a podcast. Travelling Inside Out is my new love.

What I learned in 4 months of travelling

And like this I got to the fourth month of travelling. Yes, I can still go on (for those wondering). So I think it is time to write about what I learned so far. 17 weeks, 17 things I learned.

Random [7]

Haven’t done one of these random train of thoughts in a long while. Music runs through my veins while the headphones ensure I disconnect from anything else.

Falling. How often can you fall without hurting yourself? I would say

New Year Resolutions 2018

Yes, I’m still doing this! First day of 2017 I hoped the year will bring the challenges in my life, and boy was I challenged! All worth it and brought even more pieces together. 

Rio de Janeiro – orașul unde nu am voie

După ce am terminat cu New York am pornit într-o aventură de neuitat! Primul oraș: Rio de Janeiro, Brazilia!

Am stat în Rio opt zile și din toate numai una a fost pe gustul meu. A fost primul oraș din America Latină și evident că toate șocurile culturale și sociale le voi asocia cu Rio. Cel puțin până acum. Pot spune de la început că regret decizia să stau mai mult acolo decât în Sao Paulo. Primele 4 zile am fost însoțită de o prietenă braziliancă din sud, iar apoi am rămas singură.

Solitudine în plină vedere

Gol. Întuneric plin de miliarde de stele. Și un vânt care îi alintă părul plin de sare și nisip. Solitudine în plină vedere fără nimic care să o ascundă. Nu își poate izola sufletul de ce simte. Nu se poate feri de viața care devine tot mai puternică în fiecare zi. Orice fărâmă în ea pare că prinde un alt sens. E obișnuită să ofere totul celorlați pentru că mereu a simțit că așa crește și asta o face fericită, mereu primind mai puțin înapoi. Având mai multe așteptări de la ea însăși decât de la oricine altcineva, orice ar fi făcut se termina în dezamăgire. Dar acum înțelege câtă nevoie a avut de o experiență în care tot ce are de oferit își oferă tot ei. Totul e despre ea și pentru ea. Pasiunea puternică, pe care o simte acum, e înzecită de sufletul care nu mai are nevoie de un destinatar. De parcă a sfârtecat o frântură din ea care a prins viață. Nu mai are nevoie să își ascundă imperfecțiunile, nu îi este rușine să recunoască cât de multe greșeli poate face.

Voluntar în New York

Am menționat în prima zi că m-am întâlnit cu un bărbat care se ocupa de colectarea reziduurilor alimentare pentru compost, din partea GrowNYC . După ce am vorbit cu el și mi-a sugerat alte locuri unde să merg să văd chestii asemănătoare, am început să caut pe internet ce anume mi-a arătat.

Unul dintre locuri avea un eveniment ziua următoare pentru voluntari. Nu a durat mult și am trimis un email către organizator spunându-i că îmi doresc foarte mult să iau parte la eveniment. Am primit răspuns înapoi că poate sunt interesată de altceva, așa că mi-a trimis emailul altcuiva și în cele din urmă am primit undă verde ca ziua următoare în jurul orei 9 să fiu în Brooklyn, undeva lângă Ikea. Am primit și explicațiile în email ce anume  voi face:

New York – în public la Seth Meyers

Am scris data trecută despre prima mea zi în New York. Primă zi care a venit cu o sumedenie de întâmplări, dar cea mai importantă fiind ceea ce urmează să povestesc.

Am ajuns la locul cu pricina, 30 Rockefeller Plaza, cu 45 de minute înainte. Așa că m-am plimbat prin jur, m-am chinuit să găsesc steagul românesc în sutele de steaguri ce fâlfâiau și încet, încet timpul a trecut. Am intrat în clădire și m-am simțit ca o furnică la cât de mare părea totul. A durat un pic să găsesc exact locul unde trebuia să merg. Intrarea s-a făcut la 16:45, ni s-a explicat de vreo 5 ori în 2 minute că nu avem voie să facem poze, să avem biletul pregătit și actul de identitate. Am ajuns în

Românul afară

M-am tot gândit dacă să scriu despre asta sau nu. Nu vreau să fie un alt articol scris de o româncă plecată din țară care îi judecă pe alți români întâlniți pe drum.

Acum câteva zile eram la lucru. Probabil că numele lipit la piept și faptul că purtam o ie au fost de ajuns ca tipul care era în fața recepției să mă întrebe direct în română, după ce m-a salutat în engleză, dacă sunt româncă. Îi răspund că da.

Întâmplarea face că hostelul era plin în ziua respectivă și următoarea deci nu aveam paturi libere, așa că am încercat să îl ajut. Îmi zice că va merge să stea cu cortul dacă pot să îi spun de unde poate cumpăra sau închiria un sac de dormit sau ceva. Îi arăt pe hartă, dar nu apuc să îi explic bine că îmi răspunde:

– Nu mă trimite în centru că nu vreau să merg atâta!

Și apoi îmi cere parola de internet, îi arăt că era scrisă fix în fața lui și începe să îmi explice:

– Doamne dar cum am ajuns eu aici, că era ultima țară de nu o văzusem. Lasă că o sun pe Mi’aela să îmi cumpere un bilet de avion că nu m-am tâmpit să stau aici.

Între timp o sună pe tipă și evident că telefonul era pe handsfree. (De ce au oamenii nevoia să aibă conversații personale să fie auziți de o clădire întreagă?!) Prin urmare am auzit toată conversația. O femeie cu voce îngrijorată răspunde, el îi spune că are nevoie să îi cumpere un bilet de avion cât mai curând pentru Anglia, în următoarele două trei zile. Ea îl întreabă unde este, îi spune că în Islanda și îi menționează că îi va da banii mai târziu. Închide telefonul și mă întreabă de orice alt hostel ar fi prin apropiere, dar din nou, să nu îl trimit în centru.

Îi arăt pe hartă că într-adevăr este un alt hostel la vreo 15 minute distanță de noi și îi explic că nu știu prețuri sau disponibilitate. Pare că se mai liniștise din sperietură pentru că începe să îmi explice.

– Știi numai în Islanda nu fusesem din toate țările, am fost și în Groenlanda. Și acum poate că trebuie să dorm la cort, eu la vârsta mea!

– Dacă vrei poți să îți cauți cazare online, poți folosi laptopul nostru fără problemă.

Îmi ignoră complet sugestia și începe să mă întrebe:

– De cât timp ești aici?

– De doi ani de zile?

– Și ai venit direct în Islanda? Dar ai venit la lucru?

– Am început ca voluntar și apoi m-am angajat.

– Nu că așa am fost și eu în alte țări și sunt de mult plecat din România. Dar lasă că îmi ia Mi’aela bilet și plec, ce mi-a trebuit! Poate apuc să văd ceva în două zile. Auzi dar aici la cort e în siguranță sau se fură din corturi? Că doar Islanda e țară sigură.

– Nu e niciodată bine să lași lucruri valoroase în cort.

– Da, deci zici să mă duc la hostelul celălalt. Dar oare au paturi libere?

– Cum ziceam, nu știu. Dar poți merge să îi întrebi că e aproape.

– Bine, lasă că dacă e mai vin aici că e internetul gratis.