Continuăm seria cu întrebări care nu sunt retorice, chiar deloc. Le am în gând de mai multă vreme, deci nu are nicio legătură cu locul unde mă aflu.

1. De ce aş da doi lei ca să intru într-o biserică? [am un răspuns în gând, dar totuşi] În plus nici nu ai voie să faci fotografii.

2. De ce… repet DE CE, bărbat fiind, te-ai epila pe picioare? [mi se pare de-a dreptul greţos]

3. De ce autobuzele opresc la doi milimetri [nu exagerez] de maşina din faţă, oricare ar fi ea? Chiar nu se poate un pic mai departe?

4. De ce 99,9% din moderatorii emisiunilor televizate vorbesc cu gura strâmbă? Care e şmecheria?

5. Cine dracu’ mă tot sună şi are chef de glume?

Explicaţie la punctul 5. Înainte să plec din România m-a sunat un tembel cu număr ascuns să îmi spună că îi place vocea mea. Atât mi-a zis. A mai sunat în seara aia de vreo 6 ori, dar răspundeam şi închideam. Acum… de când sunt aici mă sună un alt tâmpit că cică să mă invite la o cafea. L-am lămurit când i-am zis că acum vorbeşte pe cost, pentru că nu cred că are minute internaţionale. Ultimul nu m-a sunat cu număr ascuns, deci poate mă lămuresc.

După cum am mai spus, sunt în Kolding cu treburi serioase. Adică să lucrez. Unde anume? Într-o fabrică de peşte.

Reamintesc că am ajuns duminică seara pe la 9. M-am pus la somn pe la 12 şi ceva şi m-am trezit la 7:30. Nu că ar fi trebuit să mă trezesc atât de devreme, dar atât am putut dormi. De la 13:00 am plecat la lucru pentru a face actele. De la 15:30 am început lucrul. Am avut două pauze a câte două zeci de minute şi am terminat lucrul la 23:30. Dar a trebuit să aştept până pe la 4 dimineaţa pentru ca gazda mea să termine de făcut curăţenie ca să mă ducă acasă. Aşa că m-am pus la somn la 5 dimineaţa. Cam asta îmi va fi programul săptămâna asta, cea viitoare… voi afla atunci. Intru în fabrică la 15:00 şi plec la 4 dimineaţa.

UPDATE: acesta îmi va fi programul până plec.

E un pic enervant faptul că e plin de muncitoare poloneze şi ele nu ştiu altă limbă. Nimic nu înţeleg. Se tot chinuia una să îmi spună ceva de nişte şlapi. Ştiu că trebuie să îmi dea o pereche, dar a dracu’ dacă am înţeles exact ce a vrut. În plus mai sună şi urât limba asta.

Pentru cei interesaţi ce anume fac, continuaţi să citiţi.

Somonul este adus în bucăţi mari de vreo jumătate de metru. Trece printr-o maşină ce îl taie felii, apoi ajunge pe nişte benzi de unde muncitoarele îl cântăresc şi pun feliile în nişte tăviţe. De acolo merge la împachetat. Eu stau între două astfel de benzi, fix unde iese de la tăiat şi cern mirodenii peste peşte.  Este un loc micuţ de tot, exact cât să încap eu acolo. Ieri toată ziua am pus ceva amestec cu cimbru şi mărar, cred. După miros aşa părea. E amuzant că înainte de adormi, când sunt cu ochii închişi numai mirodenii văd cum acoperă peştele.

Momentan rezist, mă şi mir cum… sper să mă ţină puterile până la sfârşit.

Am ajuns. După un drum de 37 de ore cu microbuzul, autocarul şi o maşină… am ajuns. De ieri seară sunt în Kolding, Danemarca.

Cât de insipid ar fi fost să spun că drumul a fost fără probleme, am ajuns la destinaţie fără să simt timpul  şi gata? Ei bine nu a fost chiar aşa. Ce-i drept nu mi-a fost rău, lucru de mare importanţă ţinând cont de faptul că uneori mi-era rău şi dacă luam taxiul. No bun… să încep aşadar să povestesc.

Am plecat din micuţul oraş până în Sebeş cu microbuzul. Acolo am stat vreo oră până a venit autocarul. Ieşirea se făcea pe la Arad, respectiv vama Nădlac. [Am trecut prin Lugoj ] Din Timişoara s-a urcat un cuplu de vârsta a treia şi tanti s-a pus lângă mine. Dar din Arad s-a mutat lângă soţul ei, prin urmare lângă mine s-a aşezat un bărbat. De ce îl menţionez? Din simplul motiv că avea un parfum tare fain şi până să îmi fac curaj să îl întreb care e, a coborât.

Înainte să ajungem la graniţă NU ne-a sugerat nimeni să facem o chetă pentru ca vameşii să nu ne ia la puricat, prin urmare NU am dat cinci euro. Am ajuns la graniţă şi după ce am trecut de vameşi, ne-a luat la control [verificat de acte] poliţia de frontieră. Nimic ciudat până în momentul când s-a descoperit o neregulă. O femeie nu avea aprobare de la tatăl copilului pentru a părăsi ţara cu el. Şi de aici a început aşteptarea.

Oare dacă nu ar fi fost vorba de o femeie mai colorată ar fi stat altfel lucrurile? Sper că nu, oricum m-a surprins cât de indiferentă am putut fi la toată această întâmplare. Nu m-au impresionat nici ţipetele femeii de disperare, nici lacrimile copilului şi nici rugămintea unchiului de a fi “alături de el în această nedreptate”. Ce-i drept nu era problema mea, dar mă afecta şi pe mine. Mă mir, dar parcă mă şi bucur că nici ei, oficialităţile nu s-au lăsat înduplecaţi. Nu am înţeles un lucru: dacă până la urmă tot a dat-o jos, de ce a trebuit să aşteptăm mai bine de o oră pentru lucrul acesta? În cele din urmă am plecat.

Care erau şansele ca eu să mă aşez pe singurul scaun care nu se putea rabata? Probabil că mari, dacă aşa s-a şi întâmplat. M-am cam foit peste noapte, dar măcar nu mi-a fost frig [am stat cu picioarele pe sursa de căldură]. Pe la ora 3 sau 4 dimineaţa am coborât într-o staţie de benzinărie să mă duc la toaletă. Nu eram complet trezită, aşa că ajunsă în autocar am aţipit la loc. Aceea a fost Austria pentru mine. Pe la 5 mai mulţi călători au schimbat autocarul, prin urmare şi nenea de lângă mine… deci m-am putut din nou întinde cât am vrut. Norocul meu că sunt  mică şi deci am stat chiar bine. În staţie în Nurnberg era un grup de bătrânei nemţi. Când i-am auzit vorbindu-şi limba, parcă de abia atunci am început să conştientizez unde sunt şi ce fac.

Trebuie să menţionez drumurile. Nu atât asfaltul în sine [nu cred că mai e nevoie să spun că era lin], ci drumul ca  ambianţă. Pentru cei care v-aţi jucat NFS [HOT PURSUIT-corectată de credal] 2 va fi uşor de înţeles. Erau în joc anumite rute înconjurate de copaci în culorile toamnei. Aşa ceva a fost tot drumul şi presărat cu mori de vânt imense.

Am ajuns în Hamburg [staţia finală a autocarului] cu o oră mai devreme. [De fapt acum mi-am dat seama că poate pe bilet era trecută ora României, nu a Germaniei... aşa că am ajuns la fix]. Am prins şi schimbarea de la ora de vară la cea de iarnă, dar se pare că nu a contat. Aici m-am întâlnit cu gazdele mele şi am plecat cu maşina lor înspre Kolding [orăşelul unde voi sta următoarele două luni].  Am ajuns pe la nouă seara, ora locală. Mult mai repede decât mă aşteptam. Mi s-a spus aşa: “singura regulă a casei este să te simţi ca acasă!”

De azi încep lucrul… parcă încep să am emoţii. Dar sunt convinsă că mă voi descurca. Până una alta… va salut din Nord.

Stiu ca am cativa cititori, nu sunt ei multi, dar sunt. Prin urmare m-am gandit sa va spun ce se mai intampla cu mine.

M-am mutat din Cluj-Napoca de vreo luna intr-un orasel, unde tampitilor de la RDSle-a luat o luna sa faca o conexiune la internet. Care conexiune inca nu a ajuns in apartament, s-a oprit pe scara. Ei bine dupa cum poate unii ati observat, scriu fara diacritice pentru ca nu sunt la laptopul meu si nu gasesc limba aia nenorocita. Nu, nu e in gura!

Ei bine vestile continua. Sambata plec… in Danemarca. De data asta nu la distractie, ci la treaba serioasa. Partea mai interesanta este ca voi fi plecata cam doua luni.

O sa revin cu impresii despre drum, oameni si locuri. Pana atunci… va imbratisez [stiti voi pe care]!

Căpşunica mea şi limba jucăuşă îţi vor stimula toate simţurile şi te voi urca pe culmile extazului într-o lume de mister.

Uite aici profesionistă: avem una bucată fruct, o limbă ludică, simţuri sculate, extazul – şi el prezent… dar toate pe decorul misterului. Ce dracu’ ţi-ai mai putea dori?

Înfierbântate de dorinţă. Vino şi nu vei regreta.

Ăsta e trist… adică să te înfierbinţi de unul singur?! Oricum acest mesaj măcar e autentic… chiar pare de acolo.

Sunt un cocktail de mere dulci un unives care transmite mişcări senzuale, finalizări garantate, într-o ambianţă plăcută.

Asta cu finalizările nu are cum să nu te impresioneze. Dar oare e cu garanţie?

Aşează-ţi capul pe perna mâinilor şi ascultă în linişte cuvintele degetelor care neobosite îţi vor dezmierda fiecare vers din poezia trupului.

Iniţial credeam că e vorba de o mâţa, parcă ele au perniţe. Totuşi nu au mâini sau degete, deci e vorba de Cat-Woman?

Sunt o rază de căldură, răcoarea ploii şi adierea vântului, reflectarea frumuseţii şi liniştea sufletului… Sper să îţi pot transmite aceste stări.

Am în cap ce personaj ar putea fi în spatele mesajului… o tinerică ce se ocupă cu vremea.

Te aştept sub lumina difuză a lumânărilor, aşteptând să-ţi ofer cele mai frumoase clipe din viaţa ta.

Asta e clar că e urâtă dacă vrea lumină difuză.

Textele sunt la secţia masaje dintr-un ziar bine-cunoscut. Ajutaţi-mă, o voi reprezentanţi ai sexului puternic! Dacă tot cauţi un “masaj” de ce te-ar mai interesa aberaţiile de mai sus? Mie mi-ar tăia orice poftă. Vouă?!

Promit. Nici nu mai contează ce urmează după. Întotdeauna am văzut acest cuvânt ca unul foarte puternic. Dar cu timpul, am învăţat că adesea în spatele lui se ascund cele mai mari minciuni. Sunt tot mai puţine persoane care nu promit niciodată. Tind să cred că acestea sunt cele mai sincere. De ce este atât de uşor să promiţi un lucru…  şi de ce atât de greu să te ţii de cuvântul dat?  Oare crezi că dacă promiţi se va considera ca şi o intenţie, iar nereuşita ar fi mai uşor de iertat? Pe sistemul “dar am vrut!”. Sau poate că atunci când promiţi chiar crezi că vei duce lucrul până la capăt, dar între timp te răzgândeşti? Totuşi de ce să promiţi un lucru de care nu eşti convins şi mai ales pe care nu eşti stăpân? Ce ai fi în stare să promiţi doar pentru a profita de cineva?

Mai crezi în promisuni sau îţi doreşti să mai crezi? Dacă îţi este adresat cuvântul respectiv te simţi mai în siguranţă? Îţi este de ajuns această simplă vorbă pentru a renunţa la orice altceva [doar de dragul făgăduinţei]? Poţi să îţi clădeşti un viitor pe “…dar ai promis!” ?

„Poate că ar fi bine să mă prezint. Dar nu ştiu ce anume reprezint. Nu am ochi, deci nu ştiu cum arăt sau unde mă aflu. Nu am urechi, deci nu aud nimic din ce mă înconjoară. Nu am nici gură să mă pot exprima. Eu doar… sunt. Să nu vă pară rău pentru mine. De fapt aşa am apărut. Poate vă veţi întreba de unde ştiu de existenţa ochilor, urechilor sau a gurii. Nu am reuşit nici eu să îmi explic. Dar un lucru pot face: pot simţi. De aceea pot calcula timpul. Am simţit până acum zăpada de peste douăzeci de ori, de fiecare dată întreruptă de căldură. Recunosc să sunt multe lucruri care mă depăşesc. Sunt multe informaţii pe care le ştiu pur şi simplu. Probabil că aşa am fost formată.

Sunt o ea, deşi nu ştiu ce înseamnă asta. Ceva sunt, ce anume nu am putut afla, încă. Dar să vă spun câte ceva despre mine. V-am împărtăşit că pot simţi. Nu doar lucruri ce mă ating. Sunt anumite trăiri, iar acest fapt mă face să cred că am o strânsă legătură cu cineva. Nu ştiu cu certitudine cum anume am apărut. Dar cred că toţi apărem (de unde anume nu ştiu) datorită unor întâmplări. Sunt convinsă că nu sunt singură în lume. Întreaga mea existenţă reprezintă un şir de simţiri, una mai puternică decât alta. Îmi amintesc de prima dintre ele. A fost atunci când am apărut. Am simţit un amalgam: frică, furie, supărare, mâhnire, chiar şi un pic de regret. Totuşi clipele ce au urmat au fost plăcute. Nişte buze moi mă atingeau şi eram gâdilată mai mereu. Eram unsă cu o alifie, apoi învelită. Răsfăţul nu a durat mult. Urăsc acea alifie, din cauza ei s-a uitat de existenţa mea. Aşa am început să exist.

La început eram murdărită foarte des. Mi s-a părut curios un lucru: atunci când eram murdărită simţeam fericire, dar când eram curăţată, teamă. Probabil că murdăria nu e un lucru bun. Totuşi în acea vreme aveam mai tot timpul sentimente de bucurie. Orice tristeţe trecea destul de repede. Perioada aceea este preferata mea din tot ce am trăit până acum. Dar a durat puţin, cam şase atingeri de zăpadă.

Apoi a venit o perioadă încărcată de emoţii. Acea bucurie necondiţionată mai exista, dar ceva se schimbase. Parcă era amânată de emoţii. Simţeam furnicături peste tot şi tremuram. Devenise ciclic: mai întâi emoţii, apoi bucurie, în cele din urmă un fel de oboseală. Însă pe măsură ce a mai trecut timpul, entuziasmul s-a transformat în obişnuinţă şi nerăbdare pentru momentele de bucurie. Aceasta din urmă s-a mai stins, în schimb doar oboseala a rămas la fel. Începea să nu mai îmi placă propria existenţă.

Cu timpul m-am pomenit într-o furtună. Mă refer la multitudinea de sentimente pe care le trăiam. Se schimbau extrem de repede. Nu ştiu ce anume făcea ca toate acestea să apară şi să dispară la aşa scurt timp. A fost o perioadă extrem de emotivă. Dar ce a făcut ca acea vreme să fie altfel decât restul este intensitatea trăirilor. Parcă ceea ce simţeam îşi multiplicase forţa. Atunci am cunoscut un amalgam de sentimente. Iubirea era un mozaic din entuziasm, siguranţă, pasiune şi încântare. Gelozia era suma suspiciunii şi a mâhnirii. Ura, în schimb, îmi amintea de furie şi dezgust. Îndoiala şi frica formau neputinţa. Ruşinea era reprezentată de neîncredere şi teamă. Frica şi abandonul se uneau în laşitate. Curajul, de deparate cel mai semeţ sentiment, era împletirea încrederii cu îndrăzneala. Indiferenţa era resemnare şi dezinteres. Dar cel mai des simţeam o teamă de necunoscut. De parcă aş fi trăit în altă lume. Am fost surprinsă când fiinţa de care sunt legată şi-a adus aminte de mine. Când simt singurătate, uneori sunt atinsă şi atunci se face simţită şi melancolia. Atunci am realizat că sunt doar un semn, o amintire…. o cicatrice. Emoţiile de la început au dispărut, deşi le-am mai simţit de vreo trei ori. Cred că ele reprezintă un început în viaţa ei. Acum se pare că este în preajma unui alt început. Cel mai des simt entuziasm, dar tot timpul este întrerupt de frica de eşec şi neîncredere. Nu este una dintre preferatele mele perioade, sper să treacă mai repede nagativismul pentru că sunt sigură că există sentimente ce sunt gata să fie descoperite. De abia aştept să simt ce mai urmează.”

V-aţi gândit vreodată dacă cicatricele de pe corpul nostru ar putea vorbi? Oare ce ar spune? Sunt singurele care au fost mereu cu noi prin orice am trecut. Sunt singurele care ne ştiu toate secretele, toate greşelile, toate minciunile, toate temerile. Sunt singurele care simt lumea exact cum o percepem noi înşine. Ele îşi ghidează existenţa după sentimente. O cicatrice poate fi văzută ca o amintire, amintirea unei întâmplări. De fiecare întâmplare este legată o trăire ce nu poate fi ocolită. Oricât ai încerca să nu se vadă la exterior, înăuntrul tău nu ai unde să o ascunzi. Cicatricea este semnul experienţei de viaţă. Ai trecut printr-o avalanşă de sentimente şi fiecare în parte ţi-a lăsat o amintire. Acele cicatrice pot fi harta vieţii tale.

P.S. Textul e vechi cam de un an.

Recunosc că şi eu am profiluri făcute pe câteva site-uri din astea de socializare. Acum câteva zile primesc un mesaj pe unul dintre aceste conturi. Mesajul era unul scurt şi la obiect:

Do you need to earn a lot of money?

Răspund:

Of course.

Imediat vine şi propunerea:

Would you do anything to earn $750000 USD?

Şi din nou răspunsul meu:

Not quite everything.

Atât a fost. Nu m-a mai deranjat de atunci [momentan]. Oricum, cred că ar fi putut ieşi o superbă poveste. Ce fel de poveste? Eh… asta depinde de imaginaţia fiecăruia.

Să vă mai zic de tânărul model ce voia să joace şah cu mine? Mai bine nu!

În altă ordine de idei, am primit zilele trecute următorul sms pe telefon:

Hi, call now to Japan for FREE with Rynga! Go to www.rynga.com for more information!

Partea interesantă este că numărul de telefon îmi apare de parca l-aş avea în agendă, astfel încât se pare că l-am primit de la Mary. E clar că nu am intrat pe site, am şi eu limitele mele în ceea ce priveşte curiozitatea. Se pare că mesajul ar fi din Olanda.

Oh well… hai cu viruşii, cât încape!

Continuăm cu lepşele…

4. Căutările gugălicioase sunt altă leapşă.

sunt femeie si ma umezesc repede

‘ţi-ai dreacu’ cum m-aţi descoperit! Nu recunosc nimic.

ce cuvinte sa rostesc cand fac sex

Cine… eu?

alba ca zapada varianta porno

Căutarea asta e constantă şi se pare că fără sfârşit. Nesătulilor!!!

cand ma spal pe fata trebuie sa-mi scot

Ştiu continuarea: ochii!

piata cluj curve

Fie vii în Cluj în orice piaţă şi găseşti curve, fie există o piaţă a curvelor în Cluj. Asta da win-win situation.

curva din fantani

Oare e otrăvitoare?

de la una de a 1

Ce face?!

cum sa fiu tot timpul amuzant

Cătăline tu erai?

intunecata era himera

Bine că nu era himenul.

Cea mai drăguţă căutare mi s-a părut aceasta:

vave

5. Răspund apelului la originalitate printr-un text total neoriginal. Ha… că la asta nu v-aţi mai gândit, nu? Dar dacă nimeni nu s-a mai gândit la asta, atunci nu înseamnă că devin originală? Păi atunci eu cum să fac?  Să răspund plină de originalitate? Dar stai că eu vreau să fiu neoriginală! Oricum aş răspunde… se pare că la sfârşit mă aşteaptă tot originalitatea.

Dacă nu o pot ocoli trebuie să o confrunt, nu? Între noi fie vorba, oriunde întorci privirea [în lumea virtuală sau nu] unul se crede mai original decât altul. Toţi o vânzează [să nu spun că o mulg] de ţi-e mai mare mila. Astfel ajungem la următoarea întrebare: dar cine e şi originalitatea asta de o vor toţi şi toate? Pare a fi o scobitoare. La un moment dat ai nevoie de ea, toţi ar vrea să o folosească… dar puţini au curajul să o facă tocmai pentru că sunt şi mai puţini cei care ştiu cum să o utilizeze. Dacă se fac de râs? Dacă se înţeapă? Dacă doare? Totuşi să recunoaştem că o dată folosită, altfel te simţi şi parcă zâmbeşti mai cu încredere.

Revenind… care era textul neoriginal de care spuneam la început? Prinsă în a despica în şaişpe acest cuvânt, l-am uitat. Uite că am redevenit originală, de necrezut cât de uşor poate fi.

Cam atât, dacă mai sunteţi de mi-aţi dat lepşe şi nu le-am rezolvat, amintiţi-mi şi se rezolvă.

Mă mişc încet, dar nu uit.

Nu am crezut că sunt chiar atât de ardeleancă, dar se pare că nu mă pot abţine. “Declaraţia” de mai sus, deşi pare, nu este o ameninţare, doar o simplă constatare. De-a lungul timpului Cătălin m-a hărăzit cu multe lepşe.  Cred că el a reţinut când am spus la un moment dat că stau să fiu lepşuită. Oricum…. la unele am răspuns imediat, la altele mai târziu… dar am răspuns. Acum îmi termin datoriile şi le fac pe cele care au mai rămas [într-o ordine total aleatorie]. Nu o să mai scriu şi indicaţiile [am pus link pentru nelămuriţi]. O să le fac în două posturi pentru că se prea lungeşte treabă şi uneori dacă e prea lungă mă chiar plictiseşte.

1. Începem cu o leapşă sexoasă. Ţin să precizez că acel ultim comentariu mă amuză extrem de mult. Dar e trist, ţinând cont de ziua în care l-am postat.

Cât de deschis(ă) eşti la ceva “nou” în pat?

Nu prea înţeleg de ce nou e scris în ghilimele pentru că i se cam anulează semnificaţia. Dar trecând peste acest amănunt… sunt deschisă cât o îmbrăţişare [sau mărimea unei îmbrăţişări?!].

Cât de mult vorbeşti cu partenerul despre sex?

Despre sexul cui?

Consideri că sexul rezolvă probleme?

Chiar integrale nu am încercat să rezolv cu sex… deci posibil să da sau să nu.

Sex sau dragoste?

Toate trei.

De câte ori pe zi?

De câte ori pe zi… ce? Mă gândesc, prestez, aş vrea sau ce?

2. Trecem la următoarea leapşă, cea cu albumul, formaţia şi coperta. O făcusem de atunci, dar nu am vrut să o pun.

3. Leapşa cu rutina este cea mai simplă. De ce? Pentru că am o rutină lejeră, tocmai pentru că sunt în perioada de stat:

Mă trezesc de obicei între 07:54 şi 08:30. Stau. Mănânc când îmi amintesc.  Stau. Intru în lumea virtuală şi aici mă uită ăl de sus sau de jos. Stau. Prânzul trece neobservat şi spre seară deja ajung din nou la concluzia că nici azi nu am făcut mai nimic, dar am stat. Între 23:00 şi 01:00 adorm pe ceva documentar şi stau. Alte lucruri pe care le mai fac constant: stau şi cel mai important respir.

Urmează  două lepşe, nu plecaţi prea departe.

Posted in amuzant Tagged: leapşă, muzică, rutină, sex ]]> http://justvave.wordpress.com/2009/09/28/lepsele-batu-le-ar-vina-partea-1/feed/ 11 vave Coperta