Din nou am ales ca titlu un citat din carte. Te-ai fi gândit vreodată că mai îngrozitoare ca tortura e nebunia? N-aş fi zis. Continui cu citatele din Condiţia umană de André Malraux, de această dată subiectul fiind viaţa şi moartea.

Niciun om nu poate trăi negând viaţa.

Încrederea joacă un rol important cu atât mai mult cu cât ea nu ar trebui să existe.

… să nu existe. Hmmm… mi-e greu să fiu de acord cu afirmaţia asta. Sau poate că nu o înţeleg pe deplin.

Auzim vocile altora cu urechile; pe ale noastre cu gâtlejul. Da, şi propria ta viaţă tot prin gâtlej o auzi. Cum oare auzim vieţile celorlalţi?

Dar eu, eu cine sunt? Un soi de afirmaţie absoultă, un “da” spus de un nebun? O intensitate mai mare decât orice există pe lume? Pentru ceilalţi exist prin faptele mele.

Mi-a plăcut mult răspsunsul. Dacă lumea s-ar împărţi în da şi nu… eu oare ce aş fi?

Nu credea că amintirile îţi îngăduie să cunoşti un om.

Asta e clar. Amintirile sunt doar fapte ce ar trebui să îţi îndrume paşii în prezent. Dar continuă:

Detest amintirile, toate amintirile… N-o să mi se întâmple nimic. Viaţa mea n-a trecut. Se află înaintea mea…

Ba da, viaţa fiecăruia trece cu fiecare secundă pe care o respirăm. Dar asta nu înseamnă că s-a oprit.

Singurul lucru de care mi-e într-adevăr frică este să adorm. Şi adorm în fiecare zi.

Am avut aceeaşi senzaţie acum câteva luni. Numai că nu era singurul lucru de care mă temeam. Oricum… cum înfrunţi o astfel de teamă? Probabil că dormind.

- Te gândeşti la moarte cu nelinişte?

- Nu. Cu… şovăi câteva clipe. Caut un cuvânt mai tare decât cuvântul bucurie. [...] Un fel de linişte desăvârşită. [...] O pace care se apropie de ceea ce numesc exataz. Da… dar e vorba de un extaz dens. Nu e vorba de o stare de elevaţie. Te trage în jos.

- Starea asta îţi e provocată de o idee?

- Da, ideea propriei mele morţi.

Este replica personajului de care am vorbit la începutul postului trecut. Nu cred că mai are rost să adaug ceva.

Ceea ce depăşeşte omul este întotdeuna sacru.

Mi-ar plăcea să fie adevărat.

- În străfundurile fiecărui om zace spaima, ivită din conştiinţa fatalităţii de care nu poate scăpa. De acolo se ivesc toate anxietăţile, chiar şi frica de moarte.

- Când priveşti în străfundurile propriei tale fiinţe, dai întotdeauna de spaimă. Din fericire mai există şi o altă cale: a acţiona.

Nimeni nu-şi cunoaşte decât propria lui durere.

Adevărat, dureros de adevărat.

E mai uşor să-i consolezi pe alţii decât să te împaci cu tine însuţi.

Este mai uşor să priveşti pe fereastră decât în propria cameră… văzând sau trăind viaţa altuia te face pe tine însuţi să o suporţi mai uşor pe a ta.

- Ce anume înţelegi prin inteligenţă?

- Capacitatea de a dobândi mijloacele ce pot constrânge oamenii să acţioneze într-un anumit fel şi de a influenţa mersul lucrurilor.

Niciodată nu văzusem inteligenţa ca o armă.

Faptul de a recunoaşte libertatea altuia, comportă şi datoria de a-i da dreptate chiar atunci când te face să suferi.

Oho… multora nu le-am recunoscut libertatea.

Nu doreşte să fie puternic, ci atotputernic. Maladia himerică justificată pe plan intelectual de dorinţa de putere, este de fapt dorinţa de a fi zeu. Orice om doreşte să fie zeu. [...] Un zeu poate poseda, dar nu poate cuceri. Idealul oricărui zeu este de a deveni om, fără a uita că îşi va regăsi puterea divină, aşa cum şi oamenii visează să devină zei, fără a-şi pierde personalitatea.

Este citatul cel mai cunoscut din această carte. Dar eu zic că e mai uşor de înţeles în context decât doar o simplă frază.

Îşi dădu seama că era înfiorător să nu te poţi adăposti decât în propria ta fiinţă.

Îmi aminteşte de un citat din Mircea Eliade: “Am ieşit din mine ca să păşesesc mai departe”. Dar până poţi face asta, într-adevăr e înfiorător.

Demnitatea este anotimpul umilinţei.

Moartea înseamnă pasivitate… Sinuciderea – acţiune.

Nu există demintate umană care să nu ai aibă la bază durerea.

Interesting choice of words…

E nevoie de nouă luni pentru a plămădi un om şi doar o zi pentru a-l omorî. [...] Nu e de ajuns nouă luni. E nevoie de cincizeci de ani pentru a făuri un om, cincizeci de ani de sacrificii, de strădanii şi de multe altele! Şi când omul a ajuns la maturitate, când în el nu se mai află nicio urmă lasată de copilărie sau adolescenţă, când într-adevăr a devenit om în toată firea, atunci a venit momentul să moară.

… şi toate astea pentru ce?

Nu mi-e milă! Nu îmi pasă de târfele care nu au altă soluţie decât să îşi vândă trupul, nu mă interesează că ţiganii au 15 suflete de hrănit şi de asta fură. Nu mă mai impresionează lacrimile unui bărbat, nu mai cred în tragedia unui necunoscut.

Cineva mi-a zis că nu din răutate fac asta, ci pentru a supravieţui. Ei bine refuz să cred asta. Lumea e plină de şarlatani care de abia aşteaptă să ai un moment de slăbiciune şi te taxează. Într-o lume ca asta, să fii uman este un defect. Am fost de prea multe ori înşelată de astfel de oameni. De asta am ales să transform mila în silă.

Dar mă doare să văd masacrul delfinilor…

… îmi pasă de bieţii tauri…

… şi în general sufăr din cauza cruzimii faţă de animale.

Da… îmi pasă mai mult de animale decât de oameni. Iar dacă asta înseamnă că nu am suflet sau că sunt superficială sau că pur şi simplu sunt tâmpită, atunci… ei bine atunci înseamnă că într-un sfârşit am aflat cine sunt.

Oare e o ameninţare? Oare e un avertisment? Nu… e doar o realitate. Titlul este un citat din cea mai recentă carte pe care am citit-o: Condiţia umană de André Malraux. Partea interesantă este că unul dintre personaje într-un fel se încuraja spunându-şi asta.

Acţiunea se petrece în China socialistă a anilor ‘30. Ne este prezentată o revoluţie muncitorească şi cum aceasta afectează viaţa personajelor. Fiecare vede şi implicit trăieşte diferit toată această luptă şi datorită aspiraţiilor fiecare personaj îşi caută sau îşi găseşte o modalitate proprie de a se îndepărta de condiţia sa umană.

La început m-a enervat cartea. Nu puteam înţelege mare lucru… mi se părea că e prea multă istorie şi nu mă puteam nicicum familiariza cu personajele. Care, cine de partea cui e. Dar nu a durat mult şi toate au început să se lege.

O să dau multe citate din carte pentru că merită să citeşti măcar aceste fragmente, dacă nu toată cartea. De aceea voi scrie două posturi. În primul rând este menţionată relaţia dintre femeie şi bărbat, diferenţele de percepere a lucrurilor şi chiar cum se văd unul pe altul. O să şi comentez unele dintre ele.

- Suferinţa nu poate avea vreun sens, decât în cazul că nu te duce spre moarte şi… aproape întotdeauna acolo duce. [...]

- Cred, totuşi că numai un bărbat poate gândi aşa. Pentru o femeie, suferinţa mă duce mai mult cu gândul la viaţă decât la moarte.

Oare gelozia se naşte şi din ceea ce presupunem că va face celălalt?

Interesant punct de vedere şi chiar cred că aşa este: gelozia se transformă de multe ori în fapte imaginate.

N-o cunosc decât în măsura în care o iubesc, în felul cum o iubesc. [...] Nu poţi poseda pe cineva decât în măsura în care tu l-ai schimbat.

Aici trebuie să vin cu un alt citat din Paulo Coelho. Ştiu, ciudată asociere, dar totuşi: “Viaţa o învăţase că era inutil să crezi că cineva poate poseda altă persoană – cine crede că aşa ceva este cu putinţă, vrea să se autoamăgească.” Totuşi continuă:

- De ce oare inteligenţa feminină se îndreaptă spre alte domenii decât cel care-i revine de drept?

- Care este domeniul care îi revine de drept?

- Evident, farmecul şi capacitatea de a înţelege. Ceea ce bărbaţii numesc astfel înseamnă de fapt, o supunere spirituală. Voi nu vă daţi seama că o femeie este inteligentă decât atunci când e de acord cu ce spuneţi… Vă produce o senzaţie de relaxare, nu e aşa?

- A se da pentru o femie, a poseda pentru un bărbat, sunt cele două şi singurele modalităţi pe care le au oamenii pentru a înţelege câte ceva…

- Nu socoţi, dragule, că femeile nu se dau niciodată, sau mai niciodată şi că bărbaţii nu posedă de fapt nimic? E vorba de o joacă.

Nimic nu poate lega mai mult o femeie de un bărbat decât un amalgam de forţă şi slăbiciune.

O, dar cât adevăr zace în aceste cuvinte!

Oare nu putem lua contact unii cu alţii decât prin slăbiciunile noastre?

Una e să vrei să te răzbuni când nu mai poţi şi alta e să cauţi să te răzbuni când e inutil.

Asta mi-a dat mult de gândit. Tocmai pentru că sunt o fire răzbunătoare… mă tot gândeam în care dintre cele două situaţii mă aflu.

Libertatea nu poate fi dată pentru a primi ceva în schimb… Este libertate.

Când în joc se află însă orgoliul unui bărbat, lucrurile se schimbă. Plăcerea este un cuvânt pe care îl folosesc pentru a-şi putea ascunde setea de putere.

Gândirea care vrea să descifreze ce se petrece într-o femeie este întotdeauna subminată de erotism. Când doreşti să cunoşti o femeie, o doreşti de fapt, fie să o posezi, fie să te răzbuni.

Hmmm… oare chiar aşa să fie? Nu de alta, dar asta ar explica multe.

Mult mai puţine femei s-ar tăvăli în pat, dacă ar putea obţine, în poziţie verticală, frazele de admiraţie de care au neapărată nevoie. Ştiu că doar la aşternut le pot auzi.

Dureros de adevărat.

Bărbatul poate şi trebuie să nege femeia. Numai acţiunea justifică viaţa unui om alb. Şi numai ea îl poate satisface.

Erotismul constă în umilirea ta sau a partenerei, poate a amândurora.

Ce psiholog, beat criţă, găsise de cuviinţă să boteze dragoste acel sentiment care acum îi otrăvea viaţa?

Dacă ar fi fost replica unui personaj feminin nu era nimic interesant, dar tocmai faptul că îi este atribuită unui bărbat îi dă o alta semnificaţie frazei.

Am multe fobii, dar mersul la dentist nu este una dintre ele. Înainte să plec din ţară, am fost la dentist. Mă durea în partea de sus, stânga. Totuşi oricât mă uitam nu vedeam să fie vreo carie. Prin urmare m-am dus la specialist să mă rezolve. Oh şi m-a rezolvat de nu e adevărat! S-a uitat atent unde i-am zis şi mi-a spus senin că nu am nimic acolo. Deci pe bună dreptate nu există durere, doar o senzaţie percepută greşit. DAR în partea dreaptă unde NU AVEAM niciun fel de durere a descoperit două carii. Să le plombăm! Zis şi făcut… Un pic de durere, dar nimic insuportabil.

Iar acum începe partea “frumoasă”. Fix după ce m-am întors de la plombat mă durea un pic locul, dar am crezut că e ceva normal. Apoi întâmplarea a făcut că am plecat din ţară. La o lună după ce mi-au fost puse plombele una a căzut. Am mâncat nişte alune… nu aveam voie??? După o lună???

Concluzia: aveam o durere fără niciun motiv, ei bine m-a ajutat dentistul să am motiv de durere.

Continuăm seria cu întrebări care nu sunt retorice, chiar deloc. Le am în gând de mai multă vreme, deci nu are nicio legătură cu locul unde mă aflu.

1. De ce aş da doi lei ca să intru într-o biserică? [am un răspuns în gând, dar totuşi] În plus nici nu ai voie să faci fotografii.

2. De ce… repet DE CE, bărbat fiind, te-ai epila pe picioare? [mi se pare de-a dreptul greţos]

3. De ce autobuzele opresc la doi milimetri [nu exagerez] de maşina din faţă, oricare ar fi ea? Chiar nu se poate un pic mai departe?

4. De ce 99,9% din moderatorii emisiunilor televizate vorbesc cu gura strâmbă? Care e şmecheria?

5. Cine dracu’ mă tot sună şi are chef de glume?

Explicaţie la punctul 5. Înainte să plec din România m-a sunat un tembel cu număr ascuns să îmi spună că îi place vocea mea. Atât mi-a zis. A mai sunat în seara aia de vreo 6 ori, dar răspundeam şi închideam. Acum… de când sunt aici mă sună un alt tâmpit că cică să mă invite la o cafea. L-am lămurit când i-am zis că acum vorbeşte pe cost, pentru că nu cred că are minute internaţionale. Ultimul nu m-a sunat cu număr ascuns, deci poate mă lămuresc.

După cum am mai spus, sunt în Kolding cu treburi serioase. Adică să lucrez. Unde anume? Într-o fabrică de peşte.

Reamintesc că am ajuns duminică seara pe la 9. M-am pus la somn pe la 12 şi ceva şi m-am trezit la 7:30. Nu că ar fi trebuit să mă trezesc atât de devreme, dar atât am putut dormi. De la 13:00 am plecat la lucru pentru a face actele. De la 15:30 am început lucrul. Am avut două pauze a câte două zeci de minute şi am terminat lucrul la 23:30. Dar a trebuit să aştept până pe la 4 dimineaţa pentru ca gazda mea să termine de făcut curăţenie ca să mă ducă acasă. Aşa că m-am pus la somn la 5 dimineaţa. Cam asta îmi va fi programul săptămâna asta, cea viitoare… voi afla atunci. Intru în fabrică la 15:00 şi plec la 4 dimineaţa.

UPDATE: acesta îmi va fi programul până plec.

E un pic enervant faptul că e plin de muncitoare poloneze şi ele nu ştiu altă limbă. Nimic nu înţeleg. Se tot chinuia una să îmi spună ceva de nişte şlapi. Ştiu că trebuie să îmi dea o pereche, dar a dracu’ dacă am înţeles exact ce a vrut. În plus mai sună şi urât limba asta.

Pentru cei interesaţi ce anume fac, continuaţi să citiţi.

Somonul este adus în bucăţi mari de vreo jumătate de metru. Trece printr-o maşină ce îl taie felii, apoi ajunge pe nişte benzi de unde muncitoarele îl cântăresc şi pun feliile în nişte tăviţe. De acolo merge la împachetat. Eu stau între două astfel de benzi, fix unde iese de la tăiat şi cern mirodenii peste peşte.  Este un loc micuţ de tot, exact cât să încap eu acolo. Ieri toată ziua am pus ceva amestec cu cimbru şi mărar, cred. După miros aşa părea. E amuzant că înainte de adormi, când sunt cu ochii închişi numai mirodenii văd cum acoperă peştele.

Momentan rezist, mă şi mir cum… sper să mă ţină puterile până la sfârşit.

Am ajuns. După un drum de 37 de ore cu microbuzul, autocarul şi o maşină… am ajuns. De ieri seară sunt în Kolding, Danemarca.

Cât de insipid ar fi fost să spun că drumul a fost fără probleme, am ajuns la destinaţie fără să simt timpul  şi gata? Ei bine nu a fost chiar aşa. Ce-i drept nu mi-a fost rău, lucru de mare importanţă ţinând cont de faptul că uneori mi-era rău şi dacă luam taxiul. No bun… să încep aşadar să povestesc.

Am plecat din micuţul oraş până în Sebeş cu microbuzul. Acolo am stat vreo oră până a venit autocarul. Ieşirea se făcea pe la Arad, respectiv vama Nădlac. [Am trecut prin Lugoj ] Din Timişoara s-a urcat un cuplu de vârsta a treia şi tanti s-a pus lângă mine. Dar din Arad s-a mutat lângă soţul ei, prin urmare lângă mine s-a aşezat un bărbat. De ce îl menţionez? Din simplul motiv că avea un parfum tare fain şi până să îmi fac curaj să îl întreb care e, a coborât.

Înainte să ajungem la graniţă NU ne-a sugerat nimeni să facem o chetă pentru ca vameşii să nu ne ia la puricat, prin urmare NU am dat cinci euro. Am ajuns la graniţă şi după ce am trecut de vameşi, ne-a luat la control [verificat de acte] poliţia de frontieră. Nimic ciudat până în momentul când s-a descoperit o neregulă. O femeie nu avea aprobare de la tatăl copilului pentru a părăsi ţara cu el. Şi de aici a început aşteptarea.

Oare dacă nu ar fi fost vorba de o femeie mai colorată ar fi stat altfel lucrurile? Sper că nu, oricum m-a surprins cât de indiferentă am putut fi la toată această întâmplare. Nu m-au impresionat nici ţipetele femeii de disperare, nici lacrimile copilului şi nici rugămintea unchiului de a fi “alături de el în această nedreptate”. Ce-i drept nu era problema mea, dar mă afecta şi pe mine. Mă mir, dar parcă mă şi bucur că nici ei, oficialităţile nu s-au lăsat înduplecaţi. Nu am înţeles un lucru: dacă până la urmă tot a dat-o jos, de ce a trebuit să aşteptăm mai bine de o oră pentru lucrul acesta? În cele din urmă am plecat.

Care erau şansele ca eu să mă aşez pe singurul scaun care nu se putea rabata? Probabil că mari, dacă aşa s-a şi întâmplat. M-am cam foit peste noapte, dar măcar nu mi-a fost frig [am stat cu picioarele pe sursa de căldură]. Pe la ora 3 sau 4 dimineaţa am coborât într-o staţie de benzinărie să mă duc la toaletă. Nu eram complet trezită, aşa că ajunsă în autocar am aţipit la loc. Aceea a fost Austria pentru mine. Pe la 5 mai mulţi călători au schimbat autocarul, prin urmare şi nenea de lângă mine… deci m-am putut din nou întinde cât am vrut. Norocul meu că sunt  mică şi deci am stat chiar bine. În staţie în Nurnberg era un grup de bătrânei nemţi. Când i-am auzit vorbindu-şi limba, parcă de abia atunci am început să conştientizez unde sunt şi ce fac.

Trebuie să menţionez drumurile. Nu atât asfaltul în sine [nu cred că mai e nevoie să spun că era lin], ci drumul ca  ambianţă. Pentru cei care v-aţi jucat NFS [HOT PURSUIT-corectată de credal] 2 va fi uşor de înţeles. Erau în joc anumite rute înconjurate de copaci în culorile toamnei. Aşa ceva a fost tot drumul şi presărat cu mori de vânt imense.

Am ajuns în Hamburg [staţia finală a autocarului] cu o oră mai devreme. [De fapt acum mi-am dat seama că poate pe bilet era trecută ora României, nu a Germaniei... aşa că am ajuns la fix]. Am prins şi schimbarea de la ora de vară la cea de iarnă, dar se pare că nu a contat. Aici m-am întâlnit cu gazdele mele şi am plecat cu maşina lor înspre Kolding [orăşelul unde voi sta următoarele două luni].  Am ajuns pe la nouă seara, ora locală. Mult mai repede decât mă aşteptam. Mi s-a spus aşa: “singura regulă a casei este să te simţi ca acasă!”

De azi încep lucrul… parcă încep să am emoţii. Dar sunt convinsă că mă voi descurca. Până una alta… va salut din Nord.

Stiu ca am cativa cititori, nu sunt ei multi, dar sunt. Prin urmare m-am gandit sa va spun ce se mai intampla cu mine.

M-am mutat din Cluj-Napoca de vreo luna intr-un orasel, unde tampitilor de la RDSle-a luat o luna sa faca o conexiune la internet. Care conexiune inca nu a ajuns in apartament, s-a oprit pe scara. Ei bine dupa cum poate unii ati observat, scriu fara diacritice pentru ca nu sunt la laptopul meu si nu gasesc limba aia nenorocita. Nu, nu e in gura!

Ei bine vestile continua. Sambata plec… in Danemarca. De data asta nu la distractie, ci la treaba serioasa. Partea mai interesanta este ca voi fi plecata cam doua luni.

O sa revin cu impresii despre drum, oameni si locuri. Pana atunci… va imbratisez [stiti voi pe care]!

Căpşunica mea şi limba jucăuşă îţi vor stimula toate simţurile şi te voi urca pe culmile extazului într-o lume de mister.

Uite aici profesionistă: avem una bucată fruct, o limbă ludică, simţuri sculate, extazul – şi el prezent… dar toate pe decorul misterului. Ce dracu’ ţi-ai mai putea dori?

Înfierbântate de dorinţă. Vino şi nu vei regreta.

Ăsta e trist… adică să te înfierbinţi de unul singur?! Oricum acest mesaj măcar e autentic… chiar pare de acolo.

Sunt un cocktail de mere dulci un unives care transmite mişcări senzuale, finalizări garantate, într-o ambianţă plăcută.

Asta cu finalizările nu are cum să nu te impresioneze. Dar oare e cu garanţie?

Aşează-ţi capul pe perna mâinilor şi ascultă în linişte cuvintele degetelor care neobosite îţi vor dezmierda fiecare vers din poezia trupului.

Iniţial credeam că e vorba de o mâţa, parcă ele au perniţe. Totuşi nu au mâini sau degete, deci e vorba de Cat-Woman?

Sunt o rază de căldură, răcoarea ploii şi adierea vântului, reflectarea frumuseţii şi liniştea sufletului… Sper să îţi pot transmite aceste stări.

Am în cap ce personaj ar putea fi în spatele mesajului… o tinerică ce se ocupă cu vremea.

Te aştept sub lumina difuză a lumânărilor, aşteptând să-ţi ofer cele mai frumoase clipe din viaţa ta.

Asta e clar că e urâtă dacă vrea lumină difuză.

Textele sunt la secţia masaje dintr-un ziar bine-cunoscut. Ajutaţi-mă, o voi reprezentanţi ai sexului puternic! Dacă tot cauţi un “masaj” de ce te-ar mai interesa aberaţiile de mai sus? Mie mi-ar tăia orice poftă. Vouă?!

Promit. Nici nu mai contează ce urmează după. Întotdeauna am văzut acest cuvânt ca unul foarte puternic. Dar cu timpul, am învăţat că adesea în spatele lui se ascund cele mai mari minciuni. Sunt tot mai puţine persoane care nu promit niciodată. Tind să cred că acestea sunt cele mai sincere. De ce este atât de uşor să promiţi un lucru…  şi de ce atât de greu să te ţii de cuvântul dat?  Oare crezi că dacă promiţi se va considera ca şi o intenţie, iar nereuşita ar fi mai uşor de iertat? Pe sistemul “dar am vrut!”. Sau poate că atunci când promiţi chiar crezi că vei duce lucrul până la capăt, dar între timp te răzgândeşti? Totuşi de ce să promiţi un lucru de care nu eşti convins şi mai ales pe care nu eşti stăpân? Ce ai fi în stare să promiţi doar pentru a profita de cineva?

Mai crezi în promisuni sau îţi doreşti să mai crezi? Dacă îţi este adresat cuvântul respectiv te simţi mai în siguranţă? Îţi este de ajuns această simplă vorbă pentru a renunţa la orice altceva [doar de dragul făgăduinţei]? Poţi să îţi clădeşti un viitor pe “…dar ai promis!” ?