Promit. Nici nu mai contează ce urmează după. Întotdeauna am văzut acest cuvânt ca unul foarte puternic. Dar cu timpul, am învăţat că adesea în spatele lui se ascund cele mai mari minciuni. Sunt tot mai puţine persoane care nu promit niciodată. Tind să cred că acestea sunt cele mai sincere. De ce este atât de uşor să promiţi un lucru… şi de ce atât de greu să te ţii de cuvântul dat? Oare crezi că dacă promiţi se va considera ca şi o intenţie, iar nereuşita ar fi mai uşor de iertat? Pe sistemul “dar am vrut!”. Sau poate că atunci când promiţi chiar crezi că vei duce lucrul până la capăt, dar între timp te răzgândeşti? Totuşi de ce să promiţi un lucru de care nu eşti convins şi mai ales pe care nu eşti stăpân? Ce ai fi în stare să promiţi doar pentru a profita de cineva?
Mai crezi în promisuni sau îţi doreşti să mai crezi? Dacă îţi este adresat cuvântul respectiv te simţi mai în siguranţă? Îţi este de ajuns această simplă vorbă pentru a renunţa la orice altceva [doar de dragul făgăduinţei]? Poţi să îţi clădeşti un viitor pe “…dar ai promis!” ?
2 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
La mine de baza e “nu promit nimic”. Nu e intotdeauna atitudinea corecta, dar in destule dati fac mai mult decat cei care promit ceva.
Si asta cu “nu promit” e enervanta rau.
De ce nu lasam faptele sa vorbeasca de la sine si doar apoi sa le intarim cu acele cuvinte de care avem, totusi nevoie?