Semne, sentimente şi amintiri

„Poate că ar fi bine să mă prezint. Dar nu ştiu ce anume reprezint. Nu am ochi, deci nu ştiu cum arăt sau unde mă aflu. Nu am urechi, deci nu aud nimic din ce mă înconjoară. Nu am nici gură să mă pot exprima. Eu doar… sunt. Să nu vă pară rău pentru mine. De fapt aşa am apărut. Poate vă veţi întreba de unde ştiu de existenţa ochilor, urechilor sau a gurii. Nu am reuşit nici eu să îmi explic. Dar un lucru pot face: pot simţi. De aceea pot calcula timpul. Am simţit până acum zăpada de peste douăzeci de ori, de fiecare dată întreruptă de căldură. Recunosc să sunt multe lucruri care mă depăşesc. Sunt multe informaţii pe care le ştiu pur şi simplu. Probabil că aşa am fost formată.

Sunt o ea, deşi nu ştiu ce înseamnă asta. Ceva sunt, ce anume nu am putut afla, încă. Dar să vă spun câte ceva despre mine. V-am împărtăşit că pot simţi. Nu doar lucruri ce mă ating. Sunt anumite trăiri, iar acest fapt mă face să cred că am o strânsă legătură cu cineva. Nu ştiu cu certitudine cum anume am apărut. Dar cred că toţi apărem (de unde anume nu ştiu) datorită unor întâmplări. Sunt convinsă că nu sunt singură în lume. Întreaga mea existenţă reprezintă un şir de simţiri, una mai puternică decât alta. Îmi amintesc de prima dintre ele. A fost atunci când am apărut. Am simţit un amalgam: frică, furie, supărare, mâhnire, chiar şi un pic de regret. Totuşi clipele ce au urmat au fost plăcute. Nişte buze moi mă atingeau şi eram gâdilată mai mereu. Eram unsă cu o alifie, apoi învelită. Răsfăţul nu a durat mult. Urăsc acea alifie, din cauza ei s-a uitat de existenţa mea. Aşa am început să exist.

La început eram murdărită foarte des. Mi s-a părut curios un lucru: atunci când eram murdărită simţeam fericire, dar când eram curăţată, teamă. Probabil că murdăria nu e un lucru bun. Totuşi în acea vreme aveam mai tot timpul sentimente de bucurie. Orice tristeţe trecea destul de repede. Perioada aceea este preferata mea din tot ce am trăit până acum. Dar a durat puţin, cam şase atingeri de zăpadă.

Apoi a venit o perioadă încărcată de emoţii. Acea bucurie necondiţionată mai exista, dar ceva se schimbase. Parcă era amânată de emoţii. Simţeam furnicături peste tot şi tremuram. Devenise ciclic: mai întâi emoţii, apoi bucurie, în cele din urmă un fel de oboseală. Însă pe măsură ce a mai trecut timpul, entuziasmul s-a transformat în obişnuinţă şi nerăbdare pentru momentele de bucurie. Aceasta din urmă s-a mai stins, în schimb doar oboseala a rămas la fel. Începea să nu mai îmi placă propria existenţă.

Cu timpul m-am pomenit într-o furtună. Mă refer la multitudinea de sentimente pe care le trăiam. Se schimbau extrem de repede. Nu ştiu ce anume făcea ca toate acestea să apară şi să dispară la aşa scurt timp. A fost o perioadă extrem de emotivă. Dar ce a făcut ca acea vreme să fie altfel decât restul este intensitatea trăirilor. Parcă ceea ce simţeam îşi multiplicase forţa. Atunci am cunoscut un amalgam de sentimente. Iubirea era un mozaic din entuziasm, siguranţă, pasiune şi încântare. Gelozia era suma suspiciunii şi a mâhnirii. Ura, în schimb, îmi amintea de furie şi dezgust. Îndoiala şi frica formau neputinţa. Ruşinea era reprezentată de neîncredere şi teamă. Frica şi abandonul se uneau în laşitate. Curajul, de deparate cel mai semeţ sentiment, era împletirea încrederii cu îndrăzneala. Indiferenţa era resemnare şi dezinteres. Dar cel mai des simţeam o teamă de necunoscut. De parcă aş fi trăit în altă lume. Am fost surprinsă când fiinţa de care sunt legată şi-a adus aminte de mine. Când simt singurătate, uneori sunt atinsă şi atunci se face simţită şi melancolia. Atunci am realizat că sunt doar un semn, o amintire…. o cicatrice. Emoţiile de la început au dispărut, deşi le-am mai simţit de vreo trei ori. Cred că ele reprezintă un început în viaţa ei. Acum se pare că este în preajma unui alt început. Cel mai des simt entuziasm, dar tot timpul este întrerupt de frica de eşec şi neîncredere. Nu este una dintre preferatele mele perioade, sper să treacă mai repede nagativismul pentru că sunt sigură că există sentimente ce sunt gata să fie descoperite. De abia aştept să simt ce mai urmează.”

V-aţi gândit vreodată dacă cicatricele de pe corpul nostru ar putea vorbi? Oare ce ar spune? Sunt singurele care au fost mereu cu noi prin orice am trecut. Sunt singurele care ne ştiu toate secretele, toate greşelile, toate minciunile, toate temerile. Sunt singurele care simt lumea exact cum o percepem noi înşine. Ele îşi ghidează existenţa după sentimente. O cicatrice poate fi văzută ca o amintire, amintirea unei întâmplări. De fiecare întâmplare este legată o trăire ce nu poate fi ocolită. Oricât ai încerca să nu se vadă la exterior, înăuntrul tău nu ai unde să o ascunzi. Cicatricea este semnul experienţei de viaţă. Ai trecut printr-o avalanşă de sentimente şi fiecare în parte ţi-a lăsat o amintire. Acele cicatrice pot fi harta vieţii tale.

P.S. Textul e vechi cam de un an.

4 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack