Când noi, morţii, înviem

Cum am spus în postul precedent am fost la teatru. Recunosc că până să citesc despre piesă nu mai auzisem de cel ce a scris-o, Henrik Ibsen. Dar mi-a atras atenţia pentru că pe lângă faptul că e norvegian, avem aceeaşi zi de naştere.

Revin la piesă, pe numele ei Când noi, morţii, înviem [Når vi døde vaagner]. Am citit câte ceva despre ea înainte de a o vedea. Încep cu sfârşitul pentru că nu l-am înţeles. Nu mi s-a părut că ar fi acelaşi: cel văzut cu cel despre care am citit. Trecând peste acest aspect, din nou m-au deranjat câteva idei prea moderniste inserate în piesă. Una a fost goliciunea căreia nu i-am văzut nicicum rostul, evident combinată cu pipăieli. Apoi au mai fost momentele în care se filma şi se vedea undeva pe un ecran în partea dreaptă. Nici la asta nu prea i-am văzut rostul. Plus câteva ţipete care m-au deranjat.

În schimb mi-a plăcut ideea de a nu se limita doar la scenă.  Faptul că actorii coboară în public mi se pare că sparg acea barieră gen noi-artiştii-voi-privitorii-de-rând. Au adus şi doi câini care şi-au jucat rolul [scurt] chiar bine. În continuare consider că faptul că majoritatea actorilor sunt tineri îi dă întregii reprezentaţii un aer proaspăt. Se vedea cum parcă dau totul din ei ca piesa să iasă bine. Parcă şi-au folosit toate armele. Au fost folosite multe costume,  hârtia a înlocuit zăpada, fumul a fost la un moment dat uşor deranjant, iar decorul mi s-a părut chiar interesant. Mi-a plăcut cum şi-au interpretat rolurile, unii dintre ei neieşindu-şi din rol nici măcar după încheierea piesei. Despre regie nu prea ştiu ce să scriu. Din câte am citit acţiunea trebuia să se petreacă la un centru SPA, nu la un sanatoriu. Nici această schimbare nu o înţeleg. Sunt chiar curioasă cum anume se va evolua [sper că nu involua] pe parcursul timpului. Probabil că voi afla.

Dacă vreţi să vedeţi câteva imagini, intraţi aici [nu îmi aparţin].

3 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack