Timişoara here I come

“Uneori tot ce trebuie să faci este să încerci” asta mi-am tot zis în ultima vreme. Şi bine am făcut! Am citit tema, am trimis două fotografii şi am fost acceptată să particip la Festivalul de Arte Vizuale, Manyfest. Se ţine în Timişoara, iar mâine cu noaptea în cap plec… pentru o săptămână. Sunt foarte entuziasmată pentru că nu am mai fost niciodată în Timişoara, niciodată la un astfel de festival şi e primul concurs la care particip cu fotografii.

Este un lucru de care chiar am nevoie în această perioadă uşor întunecată prin care trec. Cred că va fi cam cald pentru mine, dar nu voi lăsa nimic să îmi strice buna dispoziţie. Vă voi ţine la curent cu ce voi face pe parcursul festivalului. Să ne citim zâmbicioşi.

Up [2009] sau altă modalitate de a zbura

Din când în când mai simt nevoia de una bucată desene animate. Aşa că de data asta s-a nimerit să fie Up. Nu ştiam nimic despre el înainte de a-l vedea… de asta nu aveam niciun fel de aşteptări. Nu voi scrie foarte mult nu sunt sigură de ce.

Ne este prezentat visul unui bătrânel acru şi ceea ce face pentru a şi-l îndeplini. Este un lucru pe care şi l-a dorit toată viaţa, dar nu a reuşit să îl ducă la bun sfârşit. Anume

Probleme Gicule, probleme?

Probleme în căsnicie? Simţi că nu te mai înţelege sau că tu nu îl mai înţelegi? Ei bine… ia aici una bucată exemplu cum trebuie să rezolvi problema:

P.S. Nu îl cheamă Gicu, ci Jim dar tot pe acolo e.

P.P.S. Am mai pus mai demult un filmuleţ cu un alt fel de sfârşit din Mario care şi acum mă amuză. Evident că şi materialul acesta e vechi, dar îmi aduce zâmbetul pe buze deci merită.

Cuvinte de nepronunţat III

Te cred sau am încredere. Sunt mulţi care o dată arşi spun că nu o să mai aibă niciodată încredere în nimeni. Asta este cea mai mare prostie. Zilnic le acorzi încredere unor străini. De la şoferul de autobuz sau de taxi ce poate

X-Men Origins: Wolverine [2009]

Mă uitam mai demult la nişte desene animate cu mutanţi care chiar îmi plăceau. Era vorba despre un institut ce avea în grijă nişte adolecenţi, care mai de care cu puteri ciudate. De aceea când întâmplarea a făcut să văd filmul, nu am spus nu. Ne este prezentată viaţa [unii ar spune destinul] doar unui personaj, Wolverine. El este cel căruia îi ies nişte gheare din mâini [mai ales când se enervează].

Acţiunea începe în anul 1845 când

Prima oară

Am rămas datoare cu o leapşă venită de la Cătălin. Fără alte pregătiri… here goes:

Tell me your first:

Oslo – concluzii

Sâmbătă seara am ajuns în ţară. Sunt întreagă, teafără şi… vreau înapoi, evident.

Nu ştiu cum e în alte oraşe din străinatate pentru că nu am fost în altele, aşa că povestesc ce am văzut aici… dar să le luăm pe rând. O să pun poze aleatorii, nu neapărat legate de subiect.

Mijloace de transport în comun

Primul lucru ce l-am observat a fost trenul. Pe lângă aspectul acestuia, controlorul era tare zâmbăreţ, nu se observa nicicum vreo viclenie în ochi, obişnuită fiind cu ai noştri controlori. La autobuze e altfel: trebuie să îţi iei bilet de la şofer sau când intri să îi arăţi legitimaţia. Prima dată când am ieşit să mă plimb am primit indicaţii exacte: să mă duc în staţia aia de autobuz, iau 23-ul, cumpăr bilet de la şofer [în jur de 30 de coroane] şi cobor la Ullevål Stadion [anunţă staţia şi se şi vede pe un ecran]. Nimic mai simplu mă gândeam. Ajung în staţie… aştept un pic… şi vine autobuzul. Urc şi îi spun şoferului în engleză că vreau un bilet. Ăsta îmi zice nu ştiu ce în norvegiană. Îi spun că nu înţeleg norvegiană, ăsta nimic. Prin urmare i-am arătat banii [mă gândeam că dacă el aşteaptă să îi arăt un bilet şi îi arăt banii se prinde că vreau să cumpăr unul] şi a funcţionat. Apoi m-a mai întrebat ceva arătând un 1. Am dat din cap că da presupunând că mă întreabă dacă o călătorie. Bun! Ştiam că este cam a 11-a staţie unde trebuia să cobor. Aştept uitându-mă pe geam şi într-un sfârşit următoarea staţie trebuia să cobor. Trebuia pentru că de coborât, am coborât la următoarea. Nu am ştiut că trebuie să apăs pe un buton să îl atenţionez pe şofer că vreau să cobor. Oh well… bine că am reuşit până la urmă. Am spus ceva de aşteptat… îmi place extrem de mult faptul că totul funcţionează după un orar bine stabilit. Toate mijloacele de transport vin la minutul stabilit. La metrouri poti intra şi dacă nu ai cartelă, nu sunt bare din alea să nu poţi trece. Am prins o singură dată control şi chiar m-a amuzat cât de zâmbitori erau… ziceai că e sărbătoare. Metrourile merg şi pe afară, un mare punct în plus pentru că mă puteam bucura de privelişte.

Oare ăsta e bun?

Bulevardul Karl Johans 2

De la ignoranţă la frustrare

Într-adevăr e groaznic să fii într-o ţară în care să nu poţi vorbi, să nu înţelegi nimic. La început mi-era greu să îmi dau seama când se termină un cuvânt şi începe altul. Era totuşi amuzant faptul că dacă cineva mă întreba ceva pe stradă, puteam să îl ignor fără nicio problemă. Amuzant a fost şi momentul când a oprit o maşină lângă mine şi m-a întrebat o tipă în engleză de o stradă. Cât de tare aş fi fost dacă aş fi ştiut răspunde. Poate data viitoare! Frustrările au început atunci când de exemplu eram undeva în port şi a trecut pe lângă mine un grup de copii şi cu instructoarea lor. Unei fetiţe i-a zburat pălărioara din cap, iar eu am prins-o. Mi-a mulţumit [takk], dar nu am ştiut să îi spun cu plăcere sau ceva asemănător aşa că i-am zâmbit. Frustrant a fost şi când eram la magazin şi gândindu-ne ce să mai luăm ne oprisem undeva aproape de casă. O bătrână m-a întrebat probabil dacă stau la rând… cum să îi răspund eu?! I-am făcut doar un semn că poate merge în faţă. Au mai fost câteva momente din astea în care tot cu presupusul am fost. Tot aşa… când mergeam cu metroul se întâmpla de multe ori să mă postez la uşa greşită… oare de ce?!

Simplu şi frumos

Scări ude

Magazine

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că aproape în orice magazin aveau la casă un fel de mecanism care îţi dădea restul automat [monedele]. Un fel de bancomat… nu se punea problema de o gumă sau mai ştiu eu ce alte tâmpenii. Superb! Un alt lucru fain este faptul că se reciclează în magazinele mari cutii [de bere, suc] şi sticle. Le bagi într-un mecanism şi primeşti o chitanţă. A trebuit să mă duc la un moment dat într-un magazin de electronice să întreb de un capac pentru un obiectiv. Ajunsă acolo, cea de la casă m-a îndreptat înspre secţiunea respecivă unde a trebuit să iau un bon şi să aştept să îmi vină rândul pentru a vorbi cu un consultant. Care consultant a fost chiar cumsecade. Mi-a explicat frumos [în engleză] ce şi cum, ba mi-a dat şi alte variante unde să mai caut. Amuzant a fost momentul când a trebuit să cumpăr smântână şi deşi mi se spusese cum anume se zice, evident că am uitat. Până la urmă [după vreo cinci minute de holbat la tot ce ţinea de lactate] am pus mâna pe o cutie ce semăna a avea smântână înăuntru şi am ghicit bine. Un alt lucru ce mi-a plăcut este faptul că poţi plăti cu cardul peste tot, chiar şi în autobuze.

Oslo City

Circulaţia

Mă refer la maşini şi pietoni. A fost un pic ciudat pentru mine ca orice maşină să oprească la trecerea de pietoni când trebuia să trec, la fel cum a fost plăcut să nu aud niciun claxon în marile intersecţii… care nici nu erau aşa aglomerate. În centru sunt culoare speciale pentru autobuze şi pentru tramvaie. Totuşi m-a şocat faptul că puţină lume aşteaptă verdele la semafor pentru a trece strada. Se trece pe roşu în neştire.

Intersecţie de linii de tramvai

Monumentele

Îmi plac enorm monumentele în general. În Oslo e plin de ele peste tot. Unele îmi par kitch, altele sunt superbe,  unele fără sens, dar din păcate majoritatea sunt vechi şi deci murdare.

Monstruleţ 1

Monstruleţ 2

Monstruleţ 3

Urs polar rătăcit

Despuiată

Copilaş

Ancoră imensă

Întoarcerea

Drumul înapoi a fost un chin. Până la aeroport mi s-a părut că am ajuns într-o clipă, apoi cele două ore jumătate cu avionul au durat numai două ore şi un sfert, iar din Budapesta cu microbuzul am crezut că explodez de nervi. De la aeroport până la graniţă am făcut 4 ore, din care o oră numai opriri. Intrând în ţară am observat un banner mare pe care scria “Welcome to Ursus country”. Adică noi cu asta ne lăudăm… cu o bere? Care, dacă mă întrebaţi, oricum nu mai e ce a fost. De la graniţă până în Cluj am mai făcut alte trei ore. Evident că a fost nevoie de o zi să mă enerveze oamenii de aici. S-au luat nişte tipi de mine, iar un bătrânel mi-a pus mâna pe fund. Pe moment am rămas şocată la ultima fază. Eh… bine am revenit cu forţe proaspete!

Avionul de întoarcere

Oslo şi locuitorii

Oraşul nu este deloc pustiu, doar că în timpul săptămânii [cum e şi normal] lumea bună este la serviciu. Primul lucru ce m-a şocat a fost cât de mulţi străini sunt. E plin de asiatici, musulmani, negri, evident că am dat şi de câţiva ţigani autohtoni. Îi pomenesc pe aceştia pentru că sunt cel mai uşor de observat. Mai sunt mulţi polonezi şi chiar nemţi. Eh… mai pe scurt mozaic.

Norvegienii îmi par oameni chiar paşnici. De câte ori vorbea cineva tare sau se certa cu siguranţă era un străin. Mă tot miram că nu sunt bătrâni în oraşul ăsta… până mi s-a explicat că aici cei de 60 de ani nu arată foarte îmbătrâniţi. Într-adevăr aşa e… majoritatea decapotabilelor sunt conduse de oameni mai în vârstă, nu de nişte mucoşi cum se poartă pe la noi. Sunt extrem de multe motociclete oriunde întorci capul… motociclete superbe care mai de care mai îngrijite. Totuşi nu am văzut prea mulţi rockeri, câţiva rătăciţi… prea puţini. Îmi place mult că nu se vede acea tristeţe în ochii oamenilor de aici, acea lipsă de licărire. În plus oamenii sunt mult mai lipsiţi de complexe… sunt de-a dreptul împăcaţi cu ei înşişi.

Pe bulevardul principal, adică Karl Johans, erau trei figurine umane: o statuie, un pirat şi un jongler. Nu m-am prins care era faza cu ei. În rest am văzut pe unii cum jucau cricket, ceva skateri ce îşi încercau norocul, iar pentru prima dată [numai eu ştiu de când voiam asta] am văzut cum se face graffiti, dar nu am apucat să fac poze.

P.S. A se observa privirea celui din prima imagine… mie chiar mi-a dat fiori pe spate.

The Viking Ship Museum [Vikingskipshuset]

Am fost la un singur muzeu… şi ăsta era un musai. Mai multe informaţii despre muzeu puteţi afla aici sau aici.

Când am coborât din autobuz parcă aveam uşoare emoţii cum am avut când am ieşit să mă plimb de una singură pe aici prima dată. Erau nişte unii care filmau ceva, nu am idee ce. Sper totuşi că nu apar în filmările lor.

Am intrat în muzeu, am plătit cele 50 de coroane… şi în faţa mea era ditamai corabia. Înainte să mă apropii de ea a trebuit să arăt biletul gardianului [sau ce o fi fost]. Mă aşteptam să nu am voie să fac fotografii, dar nu a fost o astfel de problemă. M-au luat câţiva fiori pe spate când am trecut pe lângă imensitatea de corăbii. A fost chiar fain… apoi spre sfârşit fix la ieşire/intrare mă gândesc să urc şi scările alea să văd acolo ce o fi. Nu părea să fie nimic important doar că vezi muzeul de sus de la intrare. Când colo… surpriză!!! Am dat de trei scheleţi… nu întregi, dar oricum am văzut vikingi.

Că tot veni vorba de vikingi. Stăteam pe o băncuţă şi îmi aşteptam liniştită autobuzul să mă ducă înapoi în gălăgiosul centru al oraşului, când văd venind înspre mine un bătrân cu barba şi părul lung şi alb. Avea două aparate de fotografiat profesioniste la gât. Am vrut să îi fac poză, dar s-a oprit să nu îmi intre în cadru. Apoi m-a întrebat ceva în norvegiană. I-am răspuns că nu înţeleg norvegiana, aşa că a continuat în engleză întrebându-mă dacă am făcut poze frumoase şi pe unde am fost. I-am răspuns că doar la muzeul în faţa căruia mă aflam şi m-a întrebat dacă am văzut poze cu el. I-am zis că nu ştiu… şi a început să îmi povestească cum a fost pe nu ştiu ce gheţar şi are poze stând pe gheaţă cu o suliţă în mână. A mai adaugat că la anul vor fi mai multe poze, deci să vin şi la anul, apoi m-a salutat scurt şi a plecat. Tot stau şi mă întreb…. o fi fost unul dintre cei din expediţie sau am vorbit cu însuşi ultimul viking în viaţă?

Oslo şi natura

Pe lângă faptul că Oslo este într-adevăr un oraş aglomerat şi agitat, ce îmi  place la el este că îţi oferă şi spaţii de recreere… şi nu trebuie să mergi zeci de kilometri în afara oraşului. Este plăcut să ai locuri liniştite şi de-a dreptul magnifice, uşor accesibile.

Oraşul abundă de spaţii verzi, iar pe lângă acestea mai sunt şi câteva locuri speciale: cum ar fi Grădina Botanică [cu intrarea gratis], zona lacurilor şi locul meu preferat de unde am putut vedea Oslo de sus, adică Frognerseteren.

Un alt lucru ce îmi place este că nu am văzut niciun câine uitat de soartă, păsările fiind principala mea sursă de admirat în ceea ce priveşte animalele.

A se observa o nouă obsesie a mea [era musai de una nouă]: imagini cu cerul.

P.S. Nu am ştiut cum să despart imaginile prin comentarii, aşa că aveţi răbdare.